Laurentiu Nastasa

În MS Word, în bara de meniu: Insert > Symbol >. Se deschide un panel de caractere ce pot fi inserate în text. În partea de jos a panelului există butonul care asociază o combinație de taste unui caracter dorit. Diacriticele românești se găsesc în secțiunile Latin-1 (Â, Î, â, î) și Latin A-Extended (Ã, Ș, Ț, ă, ș, ț) ale tabelului de simboluri. Pentru a asocia o combinație de taste în vederea obținerii unui caracter, trebuie selectat caracterul respectiv în tabel și urmată opțiunea . Se va deschide automat panelul unde se va tasta combinația de taste dorita și apoi “Assign”. În acest moment puteți obține caracterul dorit prin combinația de taste setata. Eu folosesc urmatoarele combinatii:

Ctrl + a >>> ă
Ctrl + i >>> î
Ctrl + s >>> ș
Ctrl + t >>> ț
Ctrl + Alt + a >>> â

Pentru literele mari am adaugat tasta Shift la combinatiile pentru literele mici.

Multumesc frumos pentru apreciere. :)

Este despre neputinta lui de a se pierde, de a umbla la matricea lui identitara, ca reduta ultima a separării. Încearcă, dar tot ce ii iese e un rol, o spoiala pe care, cu cat o interpreteaza mai bine, cu atat il macina mai mult impostura si cu atat intelege mai bine ca nu e unde trebuie sa fie, unde ea il asteapta.

Nu m-as fi gandit ca cineva urmareste ce scriu.    M-am cam fâstâcit :)

Mie imi place textura poemului, la o astfel de intindere e usor sa scapi textul din mana. Acum sunt mici tablouri intepenite, acum se rostogolesc toate, mesajul e pompat progresiv, in salturi mici, cat sa nu lancezeasca si cat sa nu se precipite emfatic. Cu toate astea textul nu da impresia unui text controlat ci, mai degraba a unuia scris intr-o stare de alternanță,  de indecizie, de oscilatie comprimata. Parca e o neputinta autoprovocata, impetuozitatea e acolo dar e parasita, decuplata de indata ce fluxul atinge un fel de cota de avarie.

La multi ani si multumiri pentru munca pe site.

Multumesc mult, si pentru apreciere si pentru parere. Asa cred si eu, doar ca suprarealismul mi-e teribil de drag si de la indemana. Ma gandesc ca ar trebui macar sa-l mai intind, sa-l rarefiez pana la o necesara translucență. Galopul dat de rime nu-l ajuta deloc. Desi pare ca il face mai digerabil, in realitate doar face citirea mai rapida si, in consecinta, cu atat mai ermetic apare textul.

Nu am avut în minte o astfel de reîntregire, ba chiar am încercat să evit o legatură cu vreo temă mare. Este vorba despre un bărbat și o femeie, într-un firesc imposibil, și de singura șansă pe care am văzut-o pentru repetarea lor, pentru alte încercări de destin. Fiindcă șansa, oricât de mică ar fi, desființează imposibilul. Mulțumesc pentru semn (și editorilor pentru poza la panoul de onoare).

Fericit cel ce se misca odata cu valurile, e si firestenia asta un act de curaj pana la urma. Unii, invidiosi, ar spune ca e usor sa fii curajos cand ai atata noroc. Eu as zice ca e invers.
Confuzia cu velierul pare de fapt menita sa confuzeze, chiar esti velier. Dibacia este ca nu ascunzi asta cu o minciuna ci sub un adevar prea frumos ca sa fie adevarat, e ca o cochetarie. Si, in plus, ai si un port despre care vorbesti tot timpul. Un port-alegere.
Foarte placuta destainuirea/poezia.

Mai degraba o pagina de jurnal decat poezie, m-a facut s-o recitesc de cateva ori. Am facut-o cu un sentiment de intruziune, lucrurile sunt spuse intr-un limbaj parca rodat indelung in dialogul interior. Ce imi place foarte mult e lipsa plânsului de sine, abandonul intr-o calatorie fara harta si busola. Cum sta bine unui barbat intotdeauna aproape fericit, as zice.

Exista intotdeauna doua Solveig, doi Noe si doua capete de pod. Cu adevarat zborul te apropie cel mai mult de zeu, dar cum stii ca zbori, cand esti doua Solveig, doi Noe? Podurile suspendate pot fi inselatoare. Cand sunt foarte lungi si nu le mai vezi capetele, cand e ceață, cand vederea nu te mai ajută, poti cu usurinta sa capeti iluzia zborului. Dar capetele podului sunt acolo. Arca, pe de alta parte, oferă șansa terțului nesupus alegerii tale. Amandoua Solveig si amandoi Noe la un loc, cautand o Ithaca prin valuri pe care nu ei insisi le creioneaza si gestioneaza ci, chiar daca intr-o infima masura, Ithaca insasi. Miscarea in plan e un pas solid spre zbor pentru unica Solveig si unicul Noe, identitatile nu mai au nevoie de poduri cand arca ii cuprinde intr-o osmoza redefinitorie, fara sa piarda nimic din ei. Tarmul e o optiune, cum si plutirea e o optiune. Deriva e o optiune.  Nimic nu e necesar, nimic nu e fixat.
Poemul palimpsest vorbeste despre frica de apele adanci, intr-adevar. Sunt mai mult de doua poeme in realitate, unul peste altul, ca si cum de ani de zile faci fotografii fara sa muti filmul, cadru peste cadru peste cadru, oriunde esti si orice faci. Iar frica de ape adanci e intotdeauna acolo.

Facem asa, eu incondeiez oua si le ascund, tu cobori in vizuina iepurelui si le gasesti, mi le arati victorioasa, eu ma bosumflu cochet si fac altele, mai bine ascunse, tu deznozi iar lucrurile, esti fericita, sunt fericit.
Doar scrasnetul de maxilar galactic nu e acolo, nu mai cred doar in climaxuri si alte procese semețe, lucrurile se petrec si lent, si in mic, chiar si in mediocru. Nu ma deranjeaza revolutiile agale, ba chiar si daca nu se petrece nimic-nimic tot nu ma usuc, pot trai si cu putin aer sau deloc. De fapt cred ca pot si muri si tot as gasi ca merita traita situatia. In felul asta nici o chestiune nu mai poate fi de viata si de moarte, iar lipsa precipitarii iti lasa loc de deblocat orizonturi indelung evitate. Cam asta-i.
Multumesc mult pentru cuvinte, impresionant, absolut impresionant ca absolut intotdeauna.

... pentru vizită și pentru apreciere. :)

O calitate a versului care ar fi facut poezie indiferent de temă și structură. Nu sunt un fan al poeziei de dragoste, poate și fiindcă e foarte multă maculatură care adresează subiectul, dar poezii ca aceasta pot schimba cu usurinta gustul omului. Felicitari si multumiri.

Mi-ar plăcea să pot produce un contra-comentariu care să danseze bine cu al tău, însă mereu m-a inhibat spectaculozitatea și  concentrația la care înșiri ce ai de spus. E ca un climax în buclă pe de-o parte și ca un parcurs fără un milimetru de eroare pe de alta. Și, fiindcă nu o să risc în nici un caz un răspuns mediocru, o să aleg varianta neclasificabilă de a-ți mulțumi pentru aprecieri. Cel puțin până mă mai înalț, cât să nu mai aibă importanță dacă porți tocuri. Până atunci, mulțumesc pentru cuvintele drept la țintă.

ar fi câteva motive dar nu zic !
(mulțumesc pentru apreciere)

E una din poeziile care îmi plac cel mai mult, ritmul nu se deșiră nicăieri, nu te slăbește, nu-ți dă prilejul să te defocalizezi. Iarăși, ce-mi place este lipsa de contondență a figurilor de stil, nu e o poezie construita din lovituri decisive ci mai degrabă sapă în jurul tău până rămâi doar ce a vrut autorul să spună. Din cât am citit până acum asta pare o "semnătură". Alt lucru care îmi mai place este absența mesajului unic și bine conturat, e mai curând vorba de o lirizare a obiectivului, ceea ce nu-l face mai puțin obiectiv ci îl face mai puțin amenințător.

...să trecem de blocajul ăsta. Ca să te adresezi ei, supernaturalului feminin, și să poți avea așteptări valide de comuniune, trebuie să părăsești condiția de  submasculinitate. Kevlarul face pe oricine bărbat, fie că e fie că nu. Orice altă schemă protectoare ("rețete", "ieșiri", "grefe") te ține jos, pe când condiția necesară este să trăiești neintermediat, prezent, așa cum ea trăiește "goală", "fără anestezie". Kevlarul salvează ceva ce nu ești iar ceea ce ești nu de glonte ar trebui să se teamă. Aici începe masculinitatea. Până la supermasculinitate, până la a fi echivalentul ei complementar, mai e pasul destructurării, al desființării constructelor artificiale ("cuburile se prăbușesc debil"), pentru a deveni tu însuți supernatural. Și asta pur și simplu  ajunge.

E foarte plăcut să știi că cineva chiar îți citește textele. Mulțumesc mult pentru părere, foarte de acord cu critica. Am rezolvat-o prea repede, a pierdut toată tensiunea înainte de sfârșit.

Mulțumesc mult pentru apreciere și încă și mai mult pentru linia de calibrare, foarte prețioasă. Mi-e virtual imposibil să evaluez din interior cât de încărcat sau cât de ermetic e un text pentru cititor. Foarte mulțumesc.

Mi-a plăcut poezia, metaforele sunt cumva crude și directe, nemeșteșugite. Mi se pare ca se potrivesc foarte bine repetitivității și alternanței. Îmi amintește de Jacques Prevert, un poet din care am citit doar puțin dar care a căpătat un loc aparte printre preferințele mele.