ancorificare

nu exista destin- pare a spune acest poem palimpsest cu cinetica pendulatorie.prezenta lui noe- ca certificare a traiectului necesar si previzibil - imprima o insidioasa coregrafie subiectului dislocat in asteptare. arca- semn al prezervarii si germinarii sperantei si noe, cel fara de arca. desigur, a- nu- ti- se- fi-dat- o-arca nu presupune si refuzul unui bilet de calatorie intr-un vehicol comunitar. o goeleta, un catamaran, o pluta trebuie sa fi existat, totusi, semn ca stiinta navigatiei va fi fost data si busola, restrictionata pentru adevaruri functionale.si, oricum,
in poemul palimpsest, solveig este cea care pleaca pentru a ramane, fiindca e suficient sa pleci ca sa devii ( putin) zeu.
ingrozita fara scapare de apele adanci, eu as fi optat pentru podurile suspendate. ma fascineaza eleganta lor fragila si indestructibila , tifla victorioasa si provocatoare pe care o arunca in obraz destinului.unde nu exista arca, nu exista nici disjunctia sterilizanta a tarmului, a plecarii, a alegerii. si fara determinatii, exista doar ideea pura- zborul.

Exista intotdeauna doua Solveig, doi Noe si doua capete de pod. Cu adevarat zborul te apropie cel mai mult de zeu, dar cum stii ca zbori, cand esti doua Solveig, doi Noe? Podurile suspendate pot fi inselatoare. Cand sunt foarte lungi si nu le mai vezi capetele, cand e ceață, cand vederea nu te mai ajută, poti cu usurinta sa capeti iluzia zborului. Dar capetele podului sunt acolo. Arca, pe de alta parte, oferă șansa terțului nesupus alegerii tale. Amandoua Solveig si amandoi Noe la un loc, cautand o Ithaca prin valuri pe care nu ei insisi le creioneaza si gestioneaza ci, chiar daca intr-o infima masura, Ithaca insasi. Miscarea in plan e un pas solid spre zbor pentru unica Solveig si unicul Noe, identitatile nu mai au nevoie de poduri cand arca ii cuprinde intr-o osmoza redefinitorie, fara sa piarda nimic din ei. Tarmul e o optiune, cum si plutirea e o optiune. Deriva e o optiune.  Nimic nu e necesar, nimic nu e fixat.
Poemul palimpsest vorbeste despre frica de apele adanci, intr-adevar. Sunt mai mult de doua poeme in realitate, unul peste altul, ca si cum de ani de zile faci fotografii fara sa muti filmul, cadru peste cadru peste cadru, oriunde esti si orice faci. Iar frica de ape adanci e intotdeauna acolo.