Optic

Îți spun doar câte doua vorbe odată când și când să știu că ești aici ca un copil care-și întinde mâna-n somn și caută, zâmbete, replici miniaturale, nu trebuie să știi mai mult nu trebuie. Că n-o să mai fie nici un potop, atât, canalele sunt sigilate oficial, o să continuăm să zâmbim uscați în hainele noastre albe doar câinii or să audă cum tremurăm ultrasonic dar ei n-au gură să spună, în hainele noastre albe, cine sălășuiește. Nu e nici o tragedie, ascultăm mai departe muzică, facem omlete și salate, vom fi sănătoși cu idei sub aripă, cu o lume hămesită de hrănit o să zâmbim înmuiați ca niște bucăți de cretă cu care nu se mai poate scrie cu care se mai poate doar mânji pe mâini. Dar tu nu știi nimic din toate astea e un adevăr care nu-și mai poate face loc e rezervat scaunul cu rând și număr întreg lângă tine, nimic din toate astea nu s-a întâmplat fiindcă sala ta de spectacole are senzori de fum casetă de valori iar rolele se deșiră într-un singur sens regizat amarnic. N-o să fie nici un potop, draga mea, doar o proiecție de seară plină de tăieturi cu optică de aer liber, un timer într-un colț, să nu se ardă, să nu învie, să ai timp să închizi de la buton orice obrăznicie.