Iulia Matei

cel mai mult îmi place cum crește discursul, se simte acel crescendo în tonalitate care apasă pe cuvinte :)
e interesant cum aici „ne futem” trece dincolo de obscenitate și devine chiar ceva senzual, am avut impresia când am citit că verbul ăsta trebuie să stea acolo, chiar tu spui mai încolo: „dar eu nu fac nici sex/ nici dragoste nu fac”
e sincer, alex, și asta contează mult, cred că chiar tu ți-ai dat singur definiția acestui poem în versurile pe care le-ai scris: „nimic nu e tern/ nimic suprarealist/” :) și îmi place că mergi pe sinceritatea asta până la capăt cu discursul, totul se construiește dincolo de cuvinte acolo unde se conturează adevărata figură umană
mai trec,
iulia

poemul ăsta e foarte bun! e genul ăla în care se mixează imaginile cu spunerea, modul direct, uneori chiar dur, cu metafore și toate alea :)
strofa finală e partea aia care pune punct că nici dacă ai vrea nu ai mai găsi virgule. mi-a plăcut mult:
„acum e târziu aștept să mă cuprindă un somn fără sens și direcție
voi începe să număr în gând de probă descompusă copilăria mea
sau voi număra o oaie două oi o agonie nedumerită o femeie tăcută”
poate aici e cam mult „și-am început să plâng în hohote panteismul cu o durere înmănușată” - și panteism și durere înmănușată, zic să scapi de una din ele, personal aș elimina durere înmănușată pentru că îmi sună puțin forțat, e parcă o aglomerare de sensuri pe metru pătrat de vers :)
dar e da, e da, da și pentru asta mai trec,
iulia

un discurs care crește de la anostul plouă de azi dimineață la poate te iubesc :)
există pasaje în care imaginea e puternică, se construiește pe sine, fiecare lucru înghite pe altul ca un șir ephialtic:
„pereții din mihai bravu nu se vor mai prăbuși în fiecare sâmbătă
singur sunt în burta camerei acoperită de altă burtă
a unei alte camere mai mare ș.a.m.d”
apoi mi-au atras atenția definițiile pe care cred că le-ai integrat bine în context: „singurătatea este ghilotina ce-mi desprinde mâinile în fiecare sâmbătă”
îmi place că totul e firesc aici, nu e nimic care să pară forțat, și spunerea asta e sinceră (până și parantezele care se îți încolăcesc ochii dau bine acolo)
typo: messenger
mai trec,
iulia

un text care se vrea a fi spus în forță dar se pierde pe alocuri, imaginile nu sunt atât de puternice încât să creeze starea aia de nerv, iar din cauza asta, pasajele unde apare obscenul par forțate.
atenție la cacofonia „juca cu”
prima strofă mi s-a părut ok mai ales partea cu soarele care își bea economiile, la fel și cea cu uimirea leșinată, în schimb fututul trecutului cu prezervativ îmi sună necredibil.
mai trec,
iulia

bune și locuri în care se diluează puțin textul. cel mai mult îmi plac ultimele 2 strofe pentru că acolo e și cel mai sincer, sau mă rog, așa le-am perceput eu.
e bună repetiția verbului merită: „un tâlhar care merită/și merită tot ” - aici valoarea crește, e o voce mai asumată care se menține și în ultima strofă
„am mâna în ghips și-aștept cuminte să ieși din baie
cu pătrățele de hârtie lipite pe față” - aici mi se pare în plus, iar pătrățelele de hârtie îmi sună puțin forțat. cred că se poate renunța la partea asta, nu e ca și cum ar spune multe, dar e doar o părere :)
în ansamblu mi s-a părut un text ok, ultimele 2 strofe ar putea fi un poem independent, sunt chiar bune :)
oricum mai trec,
iulia

e un discurs viu care se simte, genul de poem care merge pe spunere, pe direct.
mi-a plăcut „ dacă te uiți mai atentă la palmele mele cerșesc”-e interesant cum ai dezvoltat ideea asta cu cerșitul aici, e o imaginea mai neobișnuită și asta place :). apoi e fain cum se continuă cu repetițiile, partea asta mi-a plăcut, cred, cel mai mult, repetițiile sunt foarte sugestive în general în orice text:
„cerșesc din drag din milă din sete din lipsă de timp
din toate speranțele altora
pentru morți dar și pentru vii
pentru ce dumnezeu cerșim”
poate pe alocuri prea multă simplitate care cade cumva în oralitate, ca aici de pildă: „ce caut eu în tot peisajul ăsta abstract
unde numai cărțile de colorat au succes
de la o vreme îmi place să cânt pe unde apuc”
all in all e ok :)
mai trec,
iulia

mi-a plăcut finalul, adică partea asta:
„Prăbușit în nor, neștiut
îngrijește izvoarele,
iar noi încă mai credem că
apa vine dintre pământuri.
Abia a trecut și
sub el plânge via,
sub vie plânge un orb.”
cred că e o prea mare îngrămădire de imagini și asta face ca textul să nu fie destul de aerisit, altfel ideea place :)
și
„El se trăiește pe sine
în toată viața de aici
pentru a nu pierde nimic
din toată moartea de acolo” cred că ar putea fi simplificată cumva în exprimare, mi se pare că „pe sine” acolo nu dă tocmai bine, dar e doar o părere
oricum, marius, mai trec :)

iulia

da, mi-a plăcut tot cap-coadă :) există unitate, poemul nu e fragmentar și își păstrează traiectoria de la început până la sfârșit
„nimeni nu mai face nici un pas înapoi când
nu se mai vede nimic înainte” l-am perceput un fel de motto al textului - în moarte, da, nu se mai vede nimic înainte și nici nu mai poți da înapoi
apoi „Moartea
se bălăcește în noi, apoi ni se așează
pe claviculă să-și tragă sufletul.” e iarăși o imagine tare sugestivă și puternică
mai trec,
iulia

să zicem ca e o filosofie de viață aici, una poetică :)
și mi-a plăcut cum ai reușit să integrezi lucrul ăsta în text fără să se simtă trecerile de la o idee la alta, e fluent și bine scris, asumat...
„pentru orice tip de infracțiune e nevoie de doi
așadar împreună
spargem liniștea
spargem bani
spargem case
când murim lăsăm cheia la recepție
alții
vor dormi în patul pe care
l-am uitat mai înainte de a ne trezi” - există o simbioză în toate, până și în infracțiuni, bani și moarte (totuși parcă stângă și strâng în strofa aia sunt disonante)
all in all mi-a dat cu plus, adică mai trec

iulia

eu văd aici cum se cerne singurătatea și se filtrează binomul :)
cred că e vorba de ceva mai mult decât singurătate, mult mai mult decât atât și versurile:
„nici eu nu știu
cum se adună într-un punct mișcările noastre
e ca și când ai da din mâini în somn la capătul
celălalt al lumii și m-aș trezi erou în visele tale” sugerează asta foarte bine, adică e vorba de acel noi care nu e tu și eu, ci amândoi, doi în unu...(nu ca la detergenți sau ness :P)
mi-a plăcut cum curge, mi-a plăcut că există mereu un liant de la un vers la altul, de la o strofă la alta, nimic nu e forțat sau diluat (și e un poem mai scurt decât celelalte, mai bine închegat...nu ăsta e punctul forte, oricum, dar și ăsta printre altele)
apoi:
„noapte de noapte am înecat
în argeș tot someșul/ i-am schimbat cursul
el trece prin camera rece acum/ vulpea
argintie și-a făcut barcă din lucrurile
care plutesc pe aici”
și
„e momentul acela în care sting lumina
nu mai e niciun drum/ nicio bifurcație
doar mișcările tale datul din mâini
picioarele dezvelite
atunci văd mai bine ca oricând”
și finalul, da, alex, ai încheiat în forță (dar nu la forța-furie mă refer aici, ci la forța sugestiei, la cea expresivă)
„îmi iau genunchii în brațe ca pe tine
și-ți spun”
mi-au plăcut acele puncte de suspensie sugerate cu care închei
mai trec,
iulia

cred că mai mult, mult mai mult decât iubire, acolo era dorința de posesie
întâmplător am văzut filmul și tot întâmplător (sau nu :) ) îmi place david lynch (e drept mai mult mulholland drive decât blue velvet, dar nu asta contează)
mi-au plăcut:
„el iubea o femeie înfășată în catifea
albastră
(ca un ochi învinețit cu pumnul)” - aici comparația e foarte bună pentru că vorbește de ce ziceam mai sus, de o iubire nebună, posesivă, sadică din partea lui (și aici mă refer strict la dennis hopper)
și
„ea era femeia cu care începeau toate
cu epiderma de catifea albastră”
nu rezonez în schimb cu domnul singurătate care se și repetă de prea multe ori și nici cu acel rezidual care mi se pare puțin forțat
oricum interesantă ideea de a scrie un poem pornind de la un film și încă unul bun de tot
mai trec,
iulia

un discurs clar, asumat, în forță, masculin aș putea spune și scris curat, limpede
mi-a plăcut cum se construiește drumul acesta liric de la monstrul care mâzgălește la sentimentul propriu zis
mi-a plăcut că nu e nimic forțat în text și nimic în plus
rețin:
„miresele mă mai intrigă
doar pe jumătate și doar dacă sunt negre
cu palmele sale delicate trecutul izbește o falcă de copil rău
el va scuipa în urmă curând
dar până atunci vorbește despre sine
necontenit cu maxilarul ciobit ca o pradă de porțelan

nu mi-e dor să fiu îndrăgostit
îmi lipsește însă sentimentul
pe care mi-l dădea o gură de momente
care scuipa sânge după ce îmi sugea pula”
mai trec,
iulia

un discurs care merge pe simplitate, mai mult pe spunere decât pe scriere și asta face ca mesajul să reiasă clar
personal nu văd tocmai potrivit acel mai mult ca perfectul din strofa întâi, parcă aduce un dezechilibru, iar la paranteze cred că se poate renunța foarte ușor, nu aduc nimic în plus textului
pe alocuri îmi pare ca tonalitatea confesiunii scade, se diluează, tocmai din cauză că încearcă să explice prea multe
mi-a plăcut ideea cu acele fobii, cred că se poate insista acolo
mai trec oricum,
iulia

erupție pe care o întâlnesc des în poemele tale, alex. tu ești cumva ori așa, ori așa - cu imagini șlefuite și gândite, sau cu spunerea aceasta directă care se găsește și în textul de față
mi-a plăcut franchețea discursului, deși cu sânge, cheaguri, vomă și scârbă poate e puțin cam mult (mai ales că le-ai băgat acolo, una după alta)
mi-a plăcut imaginea lui salad fingers aici, adică e tot conceptul acela din spatele animației care vizează singurătatea omului contemporan, o singurătate dusă la extrem, și se potrivește în contextul poemului
mai trec,
iulia

Echilibrul e mereu la jumătate și jumătatea e cel mai greu de obținut atunci când fiecare își ține partea lui și nu cedează pentru simbioză...
Cred că ai evidențiat bine conceptul acesta, până la urmă e vorba și de metamorfoză aici (eu sunt tu și tu ești eu), de acel balans, după cum bine ai spus, între eu și tu, de a învăța să calci peste legile aritmeticii unde unu plus unu nu e egal cu doi ci cu unu...

primăvara se simte cel mai viu copilăria, este mereu o întoarcere spre ceea ce țâșnește din sine, spre un elan vitalist să zicem. și așa cum orice copilărie are în centru figura maternă, tu ai introdus-o aici printr-o imagine inedită - pitic (ce paradox!). mi-a plăcut \"și după amiezele se făceau roșii/roșii ca niște cravate făcute ghem\", în schimb imaginea cu râsul care mușcă mi se pare mult uzitată în poezie și parcă strică puțin acolo...

„războiul era în putere
ca o doică grasă tricotând în delir”
Ca să fie pace trebuie să fie prima dată război...Mi se pare interesant cum ai reușit să găsești un fir narativ la propriu în acest poem și coordonate temporale, adică se simte efectiv cum trece timpul în textul tău, cum lucrurile se reorganizează, ca să folosesc expresia ta. Și poate că o poză (nu una oarecare) e suficientă să țină pacea pentru un om când afară se întâmplă războaie, în fond și la urma urmei războiul cel mai mare e cel care zace în noi și nu coliziunea dintre națiuni și popoare. Mi-a plăcut :)

Până și în întoarcerea către moarte există candoare, o oarecare limpezime a lucrurilor și aceeași acuratețe a scrierii.
Mie primele 2 versuri îmi sună ca un prolog care înglobează întreg poemul și în care regăsim motivul înserării ca o subtilitate a universului tenebrelor, a unei lumi apuse. Cred că Cioplitorul ca personaj liric adâncește foarte bine misterul acesta al trecerii dincolo...viața ne vrăjește ori moartea? Doar prin viață ajungem la moarte, și așa cum spunea Noica, nu trebuie să ne odihnim niciodată ca și cum am aștepta sfârșitul, nicio lucrare nu trebuie încheiată, moartea să ne prindă în plin proces de creație de parcă am trăi continuu...la fel și Cioplitorul cu lucrarea sa.

Am citit de mai multe ori poemul tău înainte să fac vreo mișcare. E cuminte, e asumat, e metamorfic…
Cuminte pentru ca imaginea bobocului asteaptă răbdătoare întoarcerea ei și îi ține loc de cald, de foame, îi pregătește un culcuș înainte de sosire (mi-a plăcut “Să-mi reazem foamea”). Asumat fiindcă are ceva de o candoare masculină (paradoxal sau nu) și în fine metamorfic pentru că simbolistica oului ca locțiitor al ei este bine aleasă, puternică. Interesant și cum se dezvoltă imaginea poporului ca furnicar ce își brodește din cojile mai mari catedrale și amfiteatre, iar cele mici sunt rezervate adăpostului lăuntric, acelui “spațiu matern” care ne definește ca oameni (case și copii).
Adică mi-a plăcut!
Iulia

Poemul ăsta eu l-am simțit ca o definiție intrinsecă a dragostei-caldă, calmă, zguduitoare…E de ajuns o piatră să miște toată marea dinăuntru, să facă valuri care să ne dărâme barca. Frumos!