Iulia Matei

citind textul ăsta las și eu un comentariu pe site după 15 ani de repaus. deh, ce să-i faci? știi cum e aia cu cheia marilor succese.
ai scris aici un text cum să zic eu, mi-a trebuit o pauză după ce l-am citit prima oară...e halucinant torentul ăsta pentru că îți permite identificarea. cred că și în poezie treaba stă la fel ca în proză sau ca în filme: atâta timp cât totul curge firesc, sincer și nu supralicitezi cu nimic, e mult mai ușor să rezonezi și chiar să intri în convenție. da, cred că asta e ceea ce îți reușește ție foarte bine și pentru care te invidiez, faptul că îți stabilești o convenție clară (o lume, o trăire sau o experiență), pornești cu ea și o duci până la capăt tot timpul. cred că aici e punctul tău forte și în faptul că o creionezi foarte bine, nu sofisticat, dar alegoric (dă-mi voie) în același timp.
nu știu, ai niște chestii super mișto aici care m-au lovit direct în plex, așa...
„după două zile mi-am amintit de un tip înalt

și experiențele lui somnambulice

cum s-a trezit într-o dimineață în casa unui unchi de la țară

mort cu o seară în urmă

după două zile am văzut un documentar despre ayahuasca și creierul meu

schizoid futut în toate direcțiile cum aș mai putea să-l amorțesc”
pasajul cu tăcerea și strofa finală sunt...ață, zău. tare mi-am dorit să citesc un poem bun pe un site și când zic bun mă refer la bun.
mai aștept că m-ai scos din amorțeală, nesuferitule :)

bravo, până la urmă văd că te-ai decis și asupra titlului (cumva inevitabil). sper să fie într-un ceas bun debutul ăsta, știu că e unul meritat și, probabil, așteptat :)
nu știu, s-a cam zis tot mai sus...totuși, mie îmi place poza (nu coperta)

claudia, nu știu cum să-ți zic sau cum să-ți mulțumesc, hotărâsem să iau pauză de la scris, ceea ce am și făcut...am văzut comentariile tale și am început să recitesc poemele astea 3 și să simt un dor de a pune mâna pe pix și pe foaie (probabil primele încercări după un timp vor fi mâzgăleli). cred că am uitat cum se scrie sau cred că am crezut în ce mi-au zis alții mai mult decât în ce scriam eu, altfel nu-mi explic motivul pentru care m-am detașat și am rupt complet legătura cu scrisul.
da, e un text foarte drag mie, un poem pe care îl simt aproape și care îmi amintește de septembrie :)
poate că tu vei fi imboldul meu acuma și poate că în scurt timp o să iau foaia și pixul să trag niște linii...

că aici o să găsesc ceva ce-mi va plăcea :)
textul ăsta crește de la un vers la altul, simți cum se coace la caldul cel mai cald :)
da, nici eu nu prea știu ce să spun decât că mi-a plăcut foarte mult, că e simplu atât cât trebuie, sugestiv atât cât trebuie, adică se poate citi cu destule ușurință dincolo de cuvinte. și finalul e :) fix ăla care trebuie ca să pună punct.
că tot citisem nu de mult timp și mi-am adus aminte:
Moartea e aici în curte, se joacă cu o roată de bicicletă. Cândva bicicleta asta a fost a mea, cândva ceea ce acum nu este decât o roată de cauciuc a fost o bicicletă nouă. (Reinaldo Arenas-Castelul)

partea, bine

te-ai jucat frumos cu anadiploza aici :)
de fapt este un text cu vână, scris apăsat și cu nerv, dar în care îți păstrezi destul de bine cadrul, fără să deviezi
oricum, fuste în fete mi se pare puțin tras de coarda aia care se unduiește
ultima strofă e bună rău, maro (tare frumos nume e ăsta). parte cu mărul m-a trimis la chiva și la grădina zoologică din amneville, în care spunea ceva de genul ăsta: i-am dat și lui din măr sau ce basculam nu mai știu :)
ah, renunță te rog la căci...sună atâta de stângaci. mai bune pui că

m-am hotărât să comentez doar textele care îmi plac...
da, e un poem tare frumos și sensibil, în care nu simt să fie nimic în plus, deși m-am temut că la cât e de lung s-ar putea să patineze puțin, dar nu :)
ai niște imagini și comparații frumoase, cum sunt de pildă:
-legănându-se încet dintr-o parte în alta
cum cobori o găleată în fântână
-mamaia Lina crește subțire
din fusta maro
în formă de clopot
până unde începe
restul de aer sub caiși
-ziua se oprește și se închide fără zgomot
așa cum închizi ușa
când cineva doarme
singura care mă zgârie pe urechi pentru că inevitabil mă duce în zona clișeului este cerul îi coboară în ochi. găsește altceva acolo, sau înlocuiește cerul. cred că ce surprinde mereu la tine este expresivitatea limbajului, o expresivitate la care aș vrea și eu să mă pot întoarce de multe ori, dar tot ce îmi fuge prin minte sunt cuvinte simple, poate chiar banale. bine măcar că ești tu aici ca să îmi amintesc de imaginile alea pe care le căutam și eu odată atunci când scriam...
spun răspicat că ăsta e un poem de recomandat fără doar și poate

dar ăsta e un poem foarte mișto, sensibil și sincer pe care l-am omis :) și care a cazut taman în momentul în care mă gândeam și eu la tata.
e bine construit, cu multă acuratețe. eu chiar aș fi mers pe simplitate până la capăt și pe un discurs liber, fără metafore pentru că tu mergi pe miza asta de la început, iar când bagi câte un metaforel de genul „un kg de întuneric e mai greu decât unul de lumină” sau „strecor un zâmbet printre degetele tăcerii”, rupi monologul. eu acolo mă pierd și îmi sună forțat.
dacă ai modifica versurile, sau chiar dacă le-ai scoate, în care deviezi pe imagistică, ar fi un text super

mi-a plăcut mult. e genul de text care te lasă cu o impresie puternică și care, după ce îl citești, îl reiei doar ca să mai simți efectul
uite miza simplității și a puținului în cuvinte, care transmit multe. fragmentarea, lipsa predicatului sunt foarte mișto integrate aici și ajută mult în conturarea atmosferei textului.
un poem de stare frumos

să ne trăiască frâna și simfonia la fel! din ce am citit eu până acum e un volum bun, de forță și cu o doză bună de ironie în stil picant aldea (dacă mă aude se va umfla în pene, probabil). dar mai multe nu spun, le păstrez pentru când va veni și la cluj să își facă lansarea

vrei să-ți zic? :))) că am primit consiliere psihologică în altă parte
uite cum e, mi-a zis cineva (și îmi zicea frumos, așa) că eu mă duc mult pe margini în discurs fără să mă agăț de o imagine cheie și are dreptate. textul e scris lejer, one-flow așa, dar pe alocuri e tratat superficial fiindcă e first draft și nu am revenit asupra lui deloc, i-am dat drumul la prima mână. în ultimul timp ce scriu eu sunt proiecții ale unei stări, de aia pe alocuri poate părea vag și de aia nu mă pot întoarce asupra lor să le modific fiindcă după ce le-am scris starea aia dispare...ia-o ca pe un trip dacă vrei, un trip care ține 10-15 minute și după aia se duce. merci oricum de încurajare, aveam nevoie de asta :D

petru teodor, da, mi s-a mai zis de cașicumuri, poate ar trebui înlocuite cu de parcă pentru o mai bună fluență. dacă se produce identificarea, e minunat :). asta e tot ce contează, înseamnă că a ajuns unde trebuia
rgm, aia cu viața nu am zis-o eu, a zis-o javier bardem într-un film, eu doar am prealuat-o și am modificat-o nițel :). mulțumesc de lecturare

soteriologie underground e textul ăsta, dar îmi place cum merge, îmi place că păstrezi linia discursului & nu aluneci chiar dacă e destul de lunguț pohemul.
cred totuși că partea cu scriitorii e un trick cam la îndemână și acolo parcă-parcă aș aștepta altceva, aș vrea o altă rezolvare...dar desigur nu e cașicum zise zarathustra :)
prima strofă e bună, e puternică, are cojones, are și scânteiul ăla care să te facă să citești mai departe. atâta doar că uneori am impresia că insiști prea mult pe aceeași idee și ar fi mai simplu & sugestiv dacă ai da doar un clue fără să o dezvolți în 3 rânduri :D
oricum, făinuț, zic că se țin în picioare

deci nu am înțeles nimic, dacă e de bine sau nu...m-am pierdut printre atâția termeni academici și e ora care e. am înțeles doar că aspectul dezvoltat e static, și într-adevăr așa este, și că există pasivitate (care e din nou un lucru adevărat dar doar dintr-un anumit punct de vedere și acela este vocea), dar nu știu dacă astea sunt de rău sau dimpotrivă

@paul gabriel sandu, am primit un comentariu foarte amplu și academician așa, ceea ce mă bucură. nu știu ce să zic despre carapace, mie încă nu îmi sună fals dar cred că ar merita reformulată cum zicea și vasile munteanu. ai dreptate în ceea ce privește explicația aia cu carapacea, dar ar putea fi un oximoron simpăticuț :)
@vasile munteanu, interesantă abordare, nu m-am gândit la asta când am scris dar e justificabilă și chiar surprinzătoare. e vorba de drum, asta fără doar și poate, de teama de ce se află la capătul lui, de un control șubred...până la urmă o fobie constantă care pulsează și care ne face vii :). bun. mi-a plăcut asta și vine ca o completare la viziunea cu care am pornit eu în acest discurs

discursul ăsta îmi amintește de ceva din kafka, cred că e vorba de formalitatea aceea forțată în anumite împrejurări și chestia asta îmi place mult, zic de tonalitate și felul în care ai reușit să o redai :)
interesant jocul cu proiecția, are cumva o fatalitate hilară în el.
începutul e bun până la versul cu ploaia care e puțin uzitat și finalul e previzibil, parcă aș fi vrut ceva care să surprindă în final

scrisoarea aia a unui elev dintr-a 12-a care a zicea cu nerv despre bacul din 2011 și despre învinovățire sau mai exact whom you put the blame on. cred că ar putea fi o poezie socială chiar bună ce a scris elevul ăla acolo :)
despre textul tău, mda, te-ai jucat ok cu registrul informal și ironic, ai dat cu sarcasmul până la capăt ceea ce nu e tocmai ușor de realizat în poezie cred eu. nu prea aș avea ce să comentez în legătură cu forma discursului, doar că mi-e lehamite de câte epigrame și texte cu referire la bac am citit vara asta (cu prelungirea în toamnă)

îți ziceam că ți se potrivește stilul ăsta de confesiune, abordarea de gen jurnal în care spui simplu și deschis întâmplări care sună chiar banal dar pe care reușești să le învelești în ceva cu substrat :)
că o fi sau n-o fi ars poetica ce ai scris tu aici, cred că prea puțin te interesează dacă spui că te simți atât de bine când citești poezie...până la urmă starea contează și felul în care este ea transpusă, dacă trece dincolo sau se izbește de ecran. la mine a spart ecranul :)
ok, ți-aș zice să mergi în continuare pe forma asta că se pretează și e catchy

da, îmi place tot mai mult vocea asta pe care ți-o conturezi, o voce care strigă, o voce asumată, fără giumbușlucuri de căluț nărăvaș :)
pentru că nu vreau să mă repet, să îți spun ce ziceam și în altă parte, menționez totuși strofa 3 ca cea mai în forță și cu vână.
totuși, vezi ce faci cu / la final de vers că nu-s ok acolo, mai bine taie direct. aveam o perioadă când și eu scriam cu slashuri fiindcă nu știam cum să tai versul, dar nu e o opțiune tocmai potrivită și te fură pentru că zici că e cool cu /, dar nu e așa.
e tipul de discurs pe care îl caut în lirica masculină, o spunere francă, directă, fără siropel și metaforel inutil :)
bun, ai steaua de la mine și...și

mi-a plăcut, să știi :) pentru că e scris cu vână și asumat, fără podoabe și false sentimente. bineînțeles că aș putea să zic să mai tai din el acolo unde îți scapă puțin niște expresii care au mai fost spuse de alții de multe ori ca:
-dar vorbim atât de mult, pauze în care buzele rămân
deschise fără să articuleze cuvinte, doar sentimente.
-cos ura și iubirea una de alta,
mână de mână,
și-apoi le scot afară și ți le dăruiesc ție.
dar în rest, textul e mișto și senzual așa, ca o femeie călcată pe bătătură :)