Poezie
cel ce nu a învățat să râdă
1 min lectură·
Mediu
când râd mă schimonosesc
pe chipul meu sclipește diformul
ești un monstru strigă cineva de la parter
glasul se pierde până la mansardă
unde mâzgălesc foi cu inima
și le arunc în sfârșitul zilei
miresele mă mai intrigă
doar pe jumătate și doar dacă sunt negre
cu palmele sale delicate
trecutul izbește o falcă de copil rău
el va scuipa în urmă curând
dar până atunci vorbește despre sine
necontenit cu maxilarul ciobit
ca o pradă de porțelan
nu mi-e dor să fiu îndrăgostit
îmi lipsește însă sentimentul
pe care mi-l dădea o gură de momente
care scuipa sânge după ce îmi sugea pula
și chiar și așa zâmbea mai frumos
decât puteam să o fac eu singur vreodată
044.403
0
mi-a plăcut cum se construiește drumul acesta liric de la monstrul care mâzgălește la sentimentul propriu zis
mi-a plăcut că nu e nimic forțat în text și nimic în plus
rețin:
„miresele mă mai intrigă
doar pe jumătate și doar dacă sunt negre
cu palmele sale delicate trecutul izbește o falcă de copil rău
el va scuipa în urmă curând
dar până atunci vorbește despre sine
necontenit cu maxilarul ciobit ca o pradă de porțelan
nu mi-e dor să fiu îndrăgostit
îmi lipsește însă sentimentul
pe care mi-l dădea o gură de momente
care scuipa sânge după ce îmi sugea pula”
mai trec,
iulia