Iulia Elize

mă întorc cu sfială spre un anume moment să regăsesc spiridușul cu ochii de mure străduindu-se cu un fel de timiditate de-a lui să pună ață albă în ac nevăzut într-un colț neștiut de

Mărturisesc, ca un auto-dar întârziat, și bun, de ziua mea, care trebuie să îmi parvină, de fapt, într-un mâine real, vă prezint noile mele cărți ”Petale de trandafir, în mâinile foarte micului înger

Apus de soare, răsărit de lună Miroase a slănină sau a pește Amestecată-n lapte, nu sclipește Decât smântâna tristei, hrana-ți bună. C-un ac, să mă împung, din nou, robește, Mă nasc din mine-n

În grai de sat... Eu te iubesc, mereu, de nu se poate Când îmi răspunde, roz, mult, Timișoara Cu trandafiri, în somnu-mi de Lioara Ce s-a-nspinat în noapte și pe spate. Cum trec din zvon

De prea m-am ars, murită, sub un tunet În ploaia caldă, care mă-nfășoară Să mă iubești sub piele, ca la țară Și floarea să îmi scuturi, fără sunet. Prin rouă, țin un spațiu și mă doare De mă

Un fel de amăreală ce mă mușcă Aș sta-n sanda, dar văd că dau de pușcă E câinele de pază, ce mă mușcă De parcă nu sunt doamnă, sunt rățușcă. Și tu nu ești, îți bei, îndepărtarea Cu gust sărat,

Mă (mai) ascunde lutul din care sunt făcută și picătura apei, dar Dumnezeu m-a strâns departe e pădurea, cea nerecunoscută, cu zvârcoliri de cuiburi și cu miros de mânz, de s-a făcut lumină, la

Mă (mai) ascunde lutul din care sunt făcută și picătura apei, dar Dumnezeu m-a strâns departe e pădurea, cea nerecunoscută, cu zvârcoliri de cuiburi și cu miros de mânz, De s-a făcut lumină, la

În pieptul meu locuiește o sirenă tăcută Un fel de știmă grozavă cu solzi și cu oase prea groase, bătătorite Atunci tamburinele să sune și inelele și brățările de la

Câte drumuri m-au așteptat și pe toate le-am strâns, în piept era o vreme a trupului meu roz în care m-am născut și în care am luat, de bebeluș, timpul continuu în spate. eram mică și pe spinare

În spatele tău, este o adunare fără nume unde nu te găsesc Nu te găsesc De la stânga de lună. Mă întreb, atunci, ce este în spatele fântânii, dacă cobor în sat Și dau drumul oștilor Domnului,

Să spele ploaia cornul plin, păcate Pe sân de fată mi-oi găsi de-o perlă La fel cum o cântare dă la mierlă Și o întoarce-n cuiburi sidefate. Blestem mă-ncearcă să mai stau în gherlă Mă umflu

`Amu, e ziuă! Dar e și-un noptit... E de Zăpezi de Foc și de Mardale Și păsări se pornesc de-un ciripit! E timpul cam vioi și zăpăcit Să coborâm, iar, vise nominale Până sub plai, cu foc de Rai

Mi-o pus apă și-am băut Dintr-un stânjenel de lut Des, purtată straja lumii Țol de apă, pumnul mumii Stele-n apă, țolul lumii Multă zdroabă ca să bei Dacă-n stână, mai îs miei De cumva mai

E un moment de punct, din care curge puțină miere... Vezi pianul, e în sufragerie, pe el este o sticlă de vodkă Și fugi... Se prelinge e lipicioasă Ți se scurge, pe haine Ca un fel de ploaie de

De o șuviță blondă mă deșteaptă Cu pielea albă, mă întorc, ”balaur...” De toată-a ta fragilitate, plaur... Copil plăpând, eu te iubeam, prea aptă. Piciorul mic ce-i afundat, în aur, Ea ochii

Alunecând, mai grav, în Casa Veche Sonet 1. Cum mustul stă, de-a binelea, în `tească... Dar nu pleca, din țara ta străveche Căci satul tău și ograda-s nepereche, Sub multe, e pădurea,

Stampă, instrument de aruncat în vânt sclipici argintiu Șoarecele mai mare decât bucata de cașcaval, culcată în pod Porumb și Straie de culcare Pantaloni de bărbat cu trunchiul slab Ultima

Îmi părea că mirosea a fântână și a iarbă lipită de fântână, de pietrele ei mustind a ierburi, pe lună plină, în ea însăși, ca o Dochie fără sandale, pe cer... deschideam cărțile sfinte, nu

Oboseala este un fel derutant de a privi, în gol, ce ți se arată Pe ochi ai o pereche de paingi Care sar pe tine, își înfing lăbuțele în pielea ta Apoi, te iei de acolo cu o portocală în mână, nu