Poezie
Cele douăsprezece sonete de sat...
Sonete, pe limbaj și temă particulară (serie de poezie)
7 min lectură·
Mediu
Alunecând, mai grav, în Casa Veche
Sonet 1.
Cum mustul stă, de-a binelea, în `tească...
Dar nu pleca, din țara ta străveche
Căci satul tău și ograda-s nepereche,
Sub multe, e pădurea, unduiască...
Alunecând, mai grav, în Casa Veche
Lumina,-n storuri, mi-e călugărească
De-o tușă, încă, pare să rostească
În zvâc de pene, Ioaniți, ca-n streche.
Căci numai clipa, mângâind, văd cerbul
De cade, pe-un genunche, umilit.
Mai viscolește fulgii, iar, imberbul
De unde iarna, iute, s-a oprit;
Mai, prea văzând, cum pleacă, spată, verbul
Vis, primul meu Sonet – închipuit!
Poem, celor de pe urmă dezamăgiți...
Sonet 2.
Cât, mută, mi-e iubirea, mai vuiește
Acela ce, pe `brață, mi l-am strâns...
Eu cred că,-n casă, îi băgam de-un mânz
Numai să văd, de mâna-mi dobândește.
Și nu știam că sufletul de `brânzi
Doar idealul, iute, și-l hrănește.
Credeam în frumusețea mea, orbește
Chiar lui, aș vrea ca sufletu-mi să-mi `vânz.
Și-n rana de respingeri vuitoare,
Păream de-a ceapa ieftină-n răsad
Din deznădejde, sufletu-mi apare...
Chiar dacă trupul lui, miros din brad.
Mă va întoarce, iute, în umbrare,
O urâțenie, îi par, de nu-i mai cad...
Poemul îndepărtării fără reversibilitate
Sonet 3.
Dacă lăsarea îți va sta - în gânduri
Atunci, mă scapă unde nu mă vezi.
Vor trece luni, și stele, de-a scoverzi!
Vor trece merii, pere, s-rânduri-rânduri...
Îmi va fi dor, atunci, de ochii verzi
Durerea, încă, mă mai spulberă, prin vânturi
Ce trec cu pala-mi ploaie, să nu zvânturi
De flori mai bune, gingașe-n livezi...
Dar nu vedea-vei părul cel cu pere
Salcâmul, albe flori, îți va uita.
Sub părul cel de aur, fete, vrere,
Și-un fir de aur, fata-ți va lăsa.
Dar, eu, plecând în stele de-emisfere
Uitată-n Galaxie, voi uita.
Sonet de tristețe
Sonet 4.
În ochii-mi de pământ, nu mă văzură
Dacă `tăuț, ”de lacrimă-s lagună”...
Îmi tot făceam, ca l-a durerii gurnă
Mi se zdrobeau oscioarele, sunt mură.
Și sânge pe la gene, mă făcură...
Plângeam țesuturi, pe la mama bună
Chiar, morții, îi ceream, încă, arvună
De-atâta rău, uscându-mă, prin zgură.
De `dinapoia, osul îmi urlase
Un cântec vechi, cu pietre mari s-acopăr
De m-or atinge, încă pe la oase
Durerea mea ca straiul mi-e, descopăr
Pe părul galben, frânghii lungi rămase
Mai cheamă sinuciderii, de-un ”topper”...
Poem pentru alungarea răului și de-a alte blesteme
Sonet 5.
În păr, ții șerpi și-n ochii șui, doar gheață
De spurcăciuni și-eresuri, ai rămas
În tine însuți, dracu-și face pas
De rău, lua-te-ar naiba, te dezvață!
Căci te-o lua păcatul, c-un compas!
Și numele ți-a frânge, zgaibă-n ceață!
Când te privesc și proștii, numai greață
Căci nebuniei, te-ai dedat, de-a ceas...
În gura ta, e numai spurcăciune
Și draci și demoni, dacă îi conduci;
Te-or bate pe la cot, de visul spune
Să nu mai furi, de nume, să te duci!
Unde lăsat, de mut, prea multe rune
Te-i îneca, prin propriile-ți furci!
Semisonetul chemării fetei celei tinere (1.)
Sonet 6.
De stai, pe lângă mine, măr, cătrință
De-aici, sub șură, afară, îmi scot caii;
Să facă foc de spumă toți șerlaii
Mai tare decât stelele, sub viță.
Și or scoborî-va, iute, pe picioare
Cu pasul lor de teamă, `pă din vale
Când soarele mi-e sus și se prăvale
În joc de flori, sfințit de Născătoare.
Că satul `ista pare de-o mirare
De parcă și isprava are chip
Privește cum căluțul îmi dispare
Ca și o taină scumpă de nisip
Dar lasă-te spre mine, cu mirare
Ca sânii tăi, sub mâini, să-i înfirip`.
Poemul ”Năpastei-Năpastei”
Sonet 7.
De-i neaua grea, o `copăr, iar, cu neauă.
Cu un cojoc, prea greu și mult prea scump.
Cu lupii mă-înfășor și nu mai rup
Din gura prea de Iad, mănânc `tarlauă!
Căci mult prea oaie, Raiul este sus!
Și bețivanul bea din damigeană.
Dar, fata lui n-a pus geană pe geană
Când Iadul, între Raiuri, a străpuns...
E numai siguranța întâmplării,
Destin prea greu, zăpada doar lovește;
Da nu-i zăpadă, poate numai clește
Ce dă să tragă, din larghețea mării;
Din el, bău, chiar fata-i, primul pește
Și numai lângă Iad, în plinul sării...
Sonetul de mers de acasă (1.)
Sonet 8.
La stâlpul florii-n ușă înțeleaptă
Ce rujă m-adâncise și-o scuipasem
Din gândul meu, prea brut, înțelesesem
Spre jumătăți de minte, calea-i dreaptă.
Când scaiul mă străpunge, prost mersesem
Îmi luasem, iar, `colopuri, greu, pe treaptă
Îmi pare, tău de humă, mult ineptă
Doar apele ce, cu dureri, le țesem.
De vrei să mă lovești prea țărănește,
Mototolește-mi clopul, dă-mă-n drum.
Căci, omul despărțirea n-o privește
La muierușca, ce îl lasă-n scrum.
Dar i-a dat coapsa moale, boierește
Tu, draga mea, să plângi, `ochiți în fum!
Pilda bărbatului și a râului
Sonet 9.
De-a sânul ei, bobițe de-a uimire
Așa, și mâine își va rupe vâna
Din al său trup, plecarea-i cu țărâna
Cu tot și cu găleata, de prostire...
Se duse-n ziuă, iute, dar fântâna
Că e urâtă, glezna, de-a ghicire.
În țărna udă, pe-un picior de mire
Mult speriată,-și lasă săptămâna...
O îmbia, iar, Eva, cu păcatul...
Și stai, bătând din buze, însă brâul
Împrăștiat, pierzaniei, bărbatul.
Că-n apă, strâcăciunea-i` cu pârâul
De-i iute, el se duce-astâmpăratul
Și nu s-o mai întoarce, iarăși, râul...
Poemul Lioarei și al neputințelor ei
Sonet 10.
Calm, în pădure, cântă, azi, Lioara
În cortul meu, de strigăt și lumină.
Privesc, clipit, la glezna-mi de pe tină,
Îmi place mult pădurea, bună seara!
Ei, lacrimă, de-a stat cu osu-n vină
Aș vrea să spun: Învins-a, mut, amara!
Dar lacrima-i mă frige și prin scara
Ce i-a prins părul, toarnă cu chinină.
Și șed, atunci, privind la vinul morții
Ea, care-l bea, lămâie cu oțet
Și văd, la ea, prinzând, din josul torții
Ce i-a ars lacrima, și stând la piept
Și-a scos din sânge, larma-i dată sorții
Ca să o spele, caldă, lin, în sept.
Sonet, de la o ciobăniță foarte bătrână (1.)
Sonet 11.
Rămâi în trupu-ți învelit, în blănuri
În straiul trist, i-un suflet de femeie.
Ești lăcrimar și-n cele mici crâmpeie,
Sunt prea fierbinți, ca picurii de-alămuri.
Te-oi asculta, de-a glasul de tuleie
Cu oaia ce-are osul prea în `sămuri.
Sub lacrimi calde, iacătă, de-arămuri
Și cu mult sânge-n oase de la Gee.
Mai curmă-ți rana, mâinile uscate
Nu le zvânta în poale, ci în zi!
Iar lacrimile-ți moi și, azi, curate
Mai lasă-le o vreme, nu dosi!
În zare, ți-e bordeiul de păcate
Dacă jelești iertarea, n-o cerși!
Poem de salvare de lângă casă (1.)
Sonet 12.
Mă sprijin, cu o mână, frânt e gardul
De parcă gânduri toante, să-l ”destrame”
În `perini, numai peana, roib de flame
Ce se desprind, `haine, cu tot nardul.
În părăsire stau atâtea drame...
Poate, napoie, s-o uita bastardul!
Dar mă salvează casa și cu bradul
În casa mea, parfumuri, dor de scame...
Că-i, mult, sfințenie-n aistă casă
Prin ea, sunt eu, de când eram copil.
Din `căși, bunicii mei și-ale lor `oasă
Iuțita mea frunzuță, de April.
Păstrând-o, amintirea (greu) rămasă
Să-mi amintească destrămări, la kil.
Poem de salvare de lângă casă (2.)
Sonet 12.
Mă sprijin, cu o mână, frânt e gardul
De parcă gânduri toante, să-l ”destrame”
În `perini, numai peana-n roib de scame
Ce se desprind, `haine, cu tot nardul...
În părăsire, stau atâtea drame...
Poate, napoie, s-o uita, bastardul!
Dar, mă salvează casa și cu bradul
În casa mea, parfumuri mi-ard de flame...
Că-i, mult, sfințenie-n aistă casă
Prin ea, sunt eu, de când eram copil.
Din `căși, bunicii mei și-ale lor `oasă
Iuțita mea frunzuță, de April.
Păstrând-o, amintirea (greu) rămasă
Să-mi amintească destrămări, la kil.
001011
0