Ionut Acrudoae

Focuri spre răsărit. Domenii supuse îngrășării exacerbate. Sunt o aripă a neverosimilului, fluturând spre armatele învingătoare spre apus. Oftez, iar suflul vaselor cu pânze atinge țărmul, spulberând

Al Mada\'in, printre pâini de sticlă și praf de granit. Rumegușul apos prinde rădăcini printre platanii împietriți. Vocea EI este vie în scorbura dimensională, scormonind curioasă în negurile

Oliva, fereastra deschisă spre carte, spre noaptea închisă. Canema, conturul petalelor, mistria măsurând sunetele furnalelor dornice, volubile, creatoare. Leguma, amintirea post-modernă sau

...noaptea mă-nconjoară, cu mii de licurici prefăcuți, cu domnițele trecutului revărsându-se în arii fantomatice, susurând a pustiu și singurătate. Mai e ceva vreme până dimineață, iar eu încerc să o

himerele sale pline de dureri nostalgice... Se așază lângă ultima coloană a cardo-ului și-mi șoptește secretele Universului. Nu o pot auzi, dar înregistrez picăturile de adevăr curgând pe chipul ei

Suspine pentru replicile oferite de trecut, amintiri reverberate de antichitatea obosită în propria-i nemurire. Chinul surâsului deșertic, uimirea chipului ei trist revelat de scâncetul înfiorător al

În momentul în care atingi \"oboseala culturală\", realizezi faptul că nimic nou, sau măcar ceva aparent nou, nu te va surprinde (Watashi wa sawaru bunkateki kentai, atarashii nanimo, aruiha

Șapte luni și șase lumi am cutreierat. Șapte uriașe ceasuri am rătăcit Pentru a nu găsi decât dezamăgirea mai mare decât durerea. Să bați la a demonului poartă, pentru a cere foc de

Principii diluate, concretul comprimat de lumini prevăzute, dar și comprimate. Universul locuit, aparent fortuit Nereguli așezate în clar-obscur. Univers nelocuit, contorsionat, veleități

22.50, ora unei alte ore pierdute în angoasa momentului. Suntem reali doar în măsura în care ne recunoaștem fragilitatea și devenirea. Un joc de șah pierdut la limită, un vânt care nu a reușit să ne

Renaștere din vise, Credințe ucise de coșmarul realității și aruncate în gunoiul necesității. Nu știu de ce scriu. Poate pentru că mi se pare obișnuit ca respirația, hrana, dorința de a fi

Delirul nopților lunare, spaima zilelor solare incipient instrument al torturii. Cufundat în aria C minor a unui ultim concert, colosal, furios, demonul reflectă dorința finală: umanitate,

...o totală confuzie, obstinantă, derivată deseori din aberațiile nocturne sau ex visu. Instrumentele noastre nu mai reprezintă realitatea decât în arii clasice (Bach, Concerto în A Minor-Allegro),

X: Albastru, ca și cerul în zilele mult prea senine pentru a fi naturale. Y: Posibil, dar astăzi are o tentă mult prea cenușie. De când nu ai mai văzut cerul atât de... trist? X: Nu e trist. E

Noaptea revine ca o caldă îmbrățișare, ca o dulce scăpare din abisul cotidianului. Încerci să te întorci mereu în aceeași poziție, în același loc demult știut, mică madeleine a timpului mereu

Dacă am putea reconstitui toate nebuniile făcute doar de dragul prezentului, atunci ce rost ar mai avea celelalte două aspecte temporale? Cineva m-a întrebat odată dacă m-aș putea întoarce în timp,

În spate – pustiu. La vest e-ntuneric. Pământul e doar un petic de uscat, albit, argintiu. Dinspre apus un nor se grăbește împins de un vânt ce doar moarte prevestește. La răsărit – lumina e

Mort Repliat în tăcere Cuprins de durere, replici surde și oarbe ale nopții fără sfârșit. Acum asociez relicvele trecutului de cele ale începutului: iubind, detestând amintirea, relevând

Am revenit într-un cuvânt anost, acordat ca un motor la o cursă atipică, o înlănțuire de acțiuni fără sens într-o noapte fără noapte...acel cuvânt revine mereu pe buze, dar gândurile alese se