Alexandru Ionescu

ți-am adus flori, da... știai că așa voi face, albe le-am sprijinit de un braț de cărămidă neștearsă timpul le-a ocolit pe mai departe pietrele au vorbit despre

Þi-ai strâns lucrurile aseară și în curând te vei trezi, în dimineața utimei zile... Nu am dormit, nu am plâns, nu am spus nimic. Abia dacă am respirat in noaptea asta. Erai obosită, ai adormit atât

am să mă tâmpesc de-a binelea în colivia asta se răstește ascuțit canarul nimeni nu-i răspunde nici ușița nu se mai deschide mâna stăpânei s-a ofilit undeva pe covor e o bătrână de optzeci de ani

sobru și țeapăn șarpele se plimbă prin oraș cu lesa albastră cu fundă înfiptă în carne din șuierul său toți se dau la o parte cu respect iar el trece sobru și țeapăn scurmând pământul a

am uitat să număr acidul din colțurile ochilor tăi albaștri verzi albi palizi cu care refuzi sfârșitul big-bang-ului casat în memorii funest (aș putea spune) plâng dar îmi lipsește noțiunea de

ca un ochi lipsit de vlagă te asemăn pustiului inimii mele fărâmițate. ploaia e tot mai nepătrunsă și mă amenință cu un pumn rece și înghețat. măcar dacă s-ar sfârși mai reede moartea scheletică...

Deodată - e iarnă. Abia a început Anul Nou și cineva s-a gândit să ne arunce zăpadă în ochi. Sincer, eu aș fi preferat mai degrabă frigul să îmi aștearnă în casă un covor rece, în care să îmi înfășor

capete seci atârnă din tavan deasupra mesei negre din colțul oblic al camerei visez minunată acceptare a nebuniei ce naște între patru pereți între candelabru și podea căzând,

era seară într-un acvariu fără pești îmi amintesc toamna îngenuncheată în grădină și umbre de arbori lovindu-se de ferestre eram lupul cel mare și rău holbându-se la două boabe de fasole în

Ne-am luat la întrecere pe panta aspră a unui deal, sclipind a dorință de întoarcere lasciv, letal. Ne-am luat la întrecere și doream fiecare să ajungem mai întâi, în tăcere, la căpătâiul său,

Orfeu încearcă să înnoade strunele rupte ale vechii sale lire. Dar sunetele nu mai tremură ca altădată în aer. Acum zbiară, tropotesc, se îmbrâncesc și aleargă de colo-colo,

presupun că stânca nu are sentimente, nu cunoaște creație și necreație. e, cum ar veni, imemorială... omul cavernelor trăia un blestem al iubirii necunoscute, scotocind în instincte

îți mai aștept memoria - adică, amintirea - dintr-un motiv sau altul întârzie și atunci și atunci compensez nu te mai asemăn cu nimic viu nu mai are rost să îți vorbesc despre

în mai puțin de un minut l-am înrămat pe dumnezeu în perete... deodată, mic și neputincios, scutura scrum dintr-o pipă amaruie la un capăt. nu avea barbă albă sau fulgere de diamant în mâini, nu

Dansul negru s-a prins cu ghearele de lună – doar tobe, nimic altceva doar tobe... Răsar printre ferigile late, tropicale și invadează memoria cu trosnetul lor

Privesc cerul neiertător ce deasupra-mi se rotește ca un ochi imprevizibil, fără pleoape sub care să se ascundă. Sunt din nou tânăr iar la picioare se întind mări de oameni care mă vor... Mări de

„Părea că marea mi-e interzisă... Vedeam cu ochii minții valuri spărgându-se pe țărmuri dar tălpile mele gustau doar foșnetul monoton al covorului. Vedeam pescăruși și pescari odihnind pe ape,

Trupul tău mă privește prin întuneric ca un deget tremurător al unei nopți nesfârșite. Ne despart doi pași lungi cât două universuri dar simt căldura și roșeața dulce cu care mă întâmpini și pe care

Nu îmi amintesc când m-am născut. Câți oare își amintesc? M-a dădăcit nisipul fierbinte al capătului pătrat al lumii rotunde atârnate sub o boltă semisferică într-un univers cu patru dimensiuni -

Am început să număr lunile, pline de o vigoare necunoscută. Am uitat somnul, am uitat pernele moi ale fotoliului din sufragerie, am uitat trândăvia zilelor de sâmbătă și duminică. Ah,

... iată-mă așa, ca o poveste… - Ah, povestea mea dragă, vino lângă brațul meu stâng și cruță-mi neîndemânarea nestatornică… Ce zici, punem cerul sus sau jos? - Hmm, nu știu ce să spun… Dar dacă

Îi săpase mormânt sub tei... Același tei care le fusese tovarăș credincios patru ani. Veri lungi și fierbinți le petrecuseră sub crengile sale înmiresmate, fie adormiți în iarbă, fie legănați în

Eu nu te mai vreau, nici măcar sărutul meu negru, nu mai vorbește despre tine. Ai pete de rugină pe retină, poate mă vezi alb-negru cu o chitară în mână sau cu venele tale între dinți. Te-ai

e noiembrie dar poate nu frigul se joacă de-a v-ați ascunselea cu castanii și o frunză mare cât un semicer te ferește de priviri indiscrete nu am destule mănuși pentru curtoazie, domișoară! nu