Ion Scalen

Suiș neînrobit acestei aspre legi, de-a pururi stăpânirea să nu-i negi că-n pura înfruntare singur de te legi, jos, văile curate se înnegresc de negi. Treci negura cu ne-gura, uitarea cu

Tu vrei să-mi vinzi o nouă Stea Polară Acum când cerul greu mustește sânge, Zidit în adevăr, mă vei înfrânge Fără să știi că lumea-ți va să piară. Eu fi-voi pelerinul fără țară Ce niciodată

Fervorii mele de-i găsești măsură Când te brodez în căutate rime, Din viitor voi trece în vechime, Pândar ucis de veghe și de ură Și voi găsi unica trăsătură Ce îl desparte pe-ucigaș de

Rămâi cu mine! Urma să ne-nghețe În aburul subțire de tristețe Când bântuie doar fluturări de săbii Văzduhuri înțesate de corăbii Și cerul mult prea jos căzut se sparge În țepii prea trufașelor

Crestate-n timp, insemnele polare Pe zid și pe zăbrea sunt, nu pe ușă, Podeaua - piatră sură, cer - cenușă, Chiar dacă vrei să ieși, nu ești în stare, Că timpul tău a devenit cătușă Pentru

Fiara pală a vântului celor șapte răscruci Bântuia, străvezie, suitoarele drumuri, Cerul scurs în țărână prin colonadele - nuci Ridica în corole mai suave parfumuri. Neatent la minunea

Himera LXI De ești tu, doamnă stăpânind pe lacuri, Ca fina libelulă în volute, Eu am să-ngaim poeme revolute Tot simulând parade și atacuri Și-n plângerea iubirilor pierdute Voi

Un om omora fluturi. L-am întrebat: ,,Ce ai cu ei ? Culorile scuturi în praf neînchegat fără temei! Sunt flori vii, nevinovate, inofensive. Tu nu ții ca în cetate zboruri lascive să

Mi-ai dat , iubito, al rănilor răsfăț, De știu ce-nseamnă acuma să te doară Și cu săgeata morții la subsuoară De-o viață-ntreagă a muri învăț! Așa, singurătatea-i mai ușoară. Când viermele,

Zidiri igrasioase ale lumii, zeu pleșuv, nesemnificativ ca atare, patima evadării din contingent, reîntoarcerea spre zone inițiatice, amarul din fructele dintâi, apoi, iarăși plecarea,

Trufașă această ființă cu inimă lichidă în zorii ochilor tăi a uimire deschiși spre sfânta țară în care am fost cu toții să o numim Arcadia. Acolo, deodată s-a născut, desigur, golul. Călătorul

Găsi-voi oare eu vreodată farul Care, prin ceață, pasul să-mi îndrume Când căile se-nchid mereu prin lume Și zgura grea de-acum ascunde harul? Mă tot întreb: de-aș fi eu făurarul Pe care este

Totdeauna Steaua Polară își amână sunetul: clară, indică Nordul cu fiordul care stă față-n față cu Sudul unde stăpânește Soarele, crudul. Din vara de cretă, când ora concretă ucide umbra