Ion Scalen

Nu pot să rătăcesc prin vremuri, fată, Nestingherit de gropi și de hârtoape, Că orizontul nu e mai aproape, Limanul căutat nu se arată. Când viața e cât un clipit de pleoape, Din început

Tu știi? M-ajunge din urmă trecutul, Spre viitor de-acum mă târăște Și încă din zori lumina descrește. Din totdeauna eu fost-am pierdutul În umbra ta unduită regește, Când amintirea îmi e tot

Tu nu mă duce, Doamne, în ispită De câte ori se va ivi prilejul: Pegas stârnește-n praf stelar vârtejul Din cer, cu lovitura de copită. Eu sunt cuprins ca și aracu-n vrejul De nervi întinși.

Mai lasă-mă iubire dată-n pârg, Tu mă pândești aici în pragul nopții Să-și râdă-n pumni vecinii și nepoții Și să se iște bârfe aspre-n târg, Că ei nu știu cum zgăndără,

Chiar dacă aripi ai, nu-ți este zborul Obligatoriu dat ca sinecură, Nici talpa bătucită nu îndură Asprimea pietrei până-n viitorul Ce-l vrei ferice fără de măsură Încât să simți și tu în piept

Străino, rupe-mi amintirea vie, Să-mi regăsesc azi alinare-n moarte, Că fluviul Lethe de-acum ne desparte Un an sau veac sau poate-o veșnicie. Doar zvonuri se aud încă departe, Suflarea zeilor

Adeseori, când aripile-mi frâng În rupte zboruri, rătăciri răzlețe Prin ceruri mustind îngeri, triste fețe, Care soarta cea crudă și-o deplâng Că nu pot sta și ei, buimaci prin piețe, Sau c-o

Prin limpezimi răsfrângă-se-n cristalul Cu planuri reci legate-n ascuțite Muchii și vîrfuri, arme reci călite Prin sângerânde răni, croind finalul, Ori stingă-se în chefuri sibarite, Trist

De ce mimăm mereu neînțelegeri Pe când ființa-ți pală îți coboară Și eu mă pierd când trupu-ți de vioară Nu-mi dă prilejul unei noi alegeri, Că timpul parcă-ncepe să mă doară Și uit complet

Chiar de mă ții în temnița uitării, Am să mă zbat să îți trimit semnal Că dragostea îmi stă pe-un piedestal, Ferită de rugina nepăsării. Pentru esența-i pură, de cristal, Găsi-voi poate-un

Te lauzi c-ai găsit calea cea dreaptă, Chiar dacă e tăiată prin nisipuri Când orizontul zămislește chipuri Și nebunia-ți pare înțeleaptă Ca să o torni în sumbre arhetipuri. Iar de-o aduci cu

Afară vreau să ies din lutul meu, Mă strânge trupu-acesta ca o coajă, Mă zbat în el ca peștele în mreajă Și înspre tine îmi îndrept mereu Un gând care să-i stea iubirii strajă Și oricărei

Îmbrățișez ivirile din visul Cu arătări și spaime de coșmar, Iscat din funduri negre de Tartar Și zugrăvesc doar sfinți în Paradisul Cu șubrede zidiri din lut și var, Deoarece oricum voi fi

Încremenește, clipă trecătoare, Atunci când tu ai devenit potirul, Sfânt Graal iubirii luându-i galeș birul Sărutului înmiresmat, de floare. Pe gura-i proaspătă ca trandafirul Fluturi de miere

De astăzi până mâine te îndoaie Când viața-ți șterge numeroase porții Predate în neștire astăzi morții, Închisă între reci pereți de ploaie. De se încheagă jalnice consorții, Contractul e o

La mese am stat, mimând mari disperări, Cu prietenii la îndelungi libații, În noi vedeam salvarea astei nații, Răspuns găseam oricărei întrebări. Vin visătorii altor generații Cu zestrea

Apă de-aș bea din urma de potcoavă Și-n zorii zilei roua dimineții, Calea ascunsă de perdeaua ceții N-o rătăcesc ’nălțând uitării slavă, Că-n sumbre cancelarii logofeții În sânge moaie

Fervorii mele de-i găsești măsură Când te brodez în căutate rime, Din viitor voi trece în vechime, Pândar ucis de veghe și de ură Și voi găsi unica trăsătură Ce-alătură pe ucigaș de crime, Că

În vorbă iscusită te-nfășoare! Chiar dacă este soră cu palavra, Sau te pătrunde-ncet precum otrava Tu ai s-o simți în marea ei splendoare. Și fără miez de-ar fi precum e pleava, Ca și

Catapeteasmă de lumină, pace în suflet, pasăre beată de azur, ruliu, tangaj. Creștetul poate țintește o Stea Polară greșită, dar nu contează! Marii Zugravi spoiesc joase tavane cu alte Stele

„Respiră, respiră!”, îmi șoptește precipitat. „Ai să vezi tu că apneea asta o să-ți facă figura!” Eu nu bag în seamă ceea ce îmi spune, privesc intens golul și vorbesc fără noimă. Îi spun că îmi

De-ar fi să fiu de-a pururi umil sclav Sub talpa ta când aerul îl calcă Și-n piruetă trupu-ți de rusalcă Vibrează în acord celest, suav, Aș prinde-n lațuri Marele Zugrav, Din ceruri să-l oblig

Îmi va fi moartea numai o plecare Spre țărmuri noi, acum necunoscute, Când templierii ultimei redute Cad secerați sub zări amăgitoare, Iar tu, înlănțuit, sub altă zare Vei aștepta iertările

Degeaba-n scăfârlia ta pârloagă Tăiate căile cerești, înguste, Nu-ncap pe cei ce vor acum să guste Trup străveziu cu carne fără vlagă Și-atunci cazi în genunchi, umil te roagă La fețele