Ion Scalen

Există și nu există... Este veslă, e tristă, E urâtă, e frumoasă, E blândă, e fioroasă, E tânără, e bătrână, Este iască, e fântână, Este curvă, e fecioară, Este tunet, e vioară, Este stâncă,

Aceste cuvinte fermecate își caută sensurile pe meandrele nonsensului. Tu atât să apuci să îmi spui: frunză galbenă, cer șui, cine te leapădă... Palimpsestele neantului jalonează deșertul

Drumului capăt, tu, istovit drumeț, De-i vei găsi, ca fiara cea flămândă, Cu ochi de foc, cu ochi mereu la pândă, Vei sta ascuns în veacul pădureț Cu șterse căi. Odoare fără preț Nu ai avut,

Lumina ta strecurată prin cearcănul serii ca prin înalte vitralii ale unei catedrale de umbră este mir pe fruntea mea grea de gândul întoarcerii în țărână. Oblojește-mi inima rănită de

De-aș dezlega pierind acele tâlcuri Care în cale-mi sunt doar gropi și praguri, Drumul n-ar fi doar curbe și zigzaguri, Himere n-ar sta mute-n triste pâlcuri. Eu am plătit cu viața

Azi suntem singuri sub un soare nou, Iubita mea de umbră și ecou Și doar lumina pașilor târzii Prin veșnicele-mi sihăstrii Îmi spune ce departe duc Rumorile din sufletu-mi

Toamna asta mi se scurge în sânge... Toamna asta mi se prelinge în suflet.... Aștept îniernarea ca pe o condamnare la destrămare... Vai ție, răsăritule lânced cu lumina bolnavă.... Vai ție,

Ah, viața asta-i floare la ureche De steaua-ți pendulează între cruguri, În loc de must, puroi clocește-n struguri Și anii fug parcă-s loviți de streche. Așa că azi, în pielea lor cea

Egal cu astrul ce se răsfrânge-n unde, Așa se înmiește-n noapte gândul meu. Te strig cu ochii limpezi, te chem mereu, mereu: Urmează-mă în taina tăcerilor fecunde! Precum ghețarii reci în mări

Aș fi avut mai multe să-ți spun, prietene, dar mi se părea că descopăr că prietenia e doar o vorbă goală și renunțam, precum renunțam și la prietenie și la renunțarea la prietenie. Ah, parcă

Poemul e o stare ciudată, anarhică poate, oricum mereu deasupra e irealul ca senzație domestică. Întind mâna și strig: sunetul, ah! sunetul există... vidul, ah! vidul există... (logic,

Nu-mi pasă cât de-adâncă e vâltoarea Care m-atrage și-n care mă afund, De sunt acum poetul muribund Când Moartea își începe vânătoarea. . Ce taină-n ceața minții eu ascund: Gând josnic uit și

Din ciclul eșuat, Geometricale Acolo unde dreapta simplă nu e, Nedescojirea spațiului din jur Lasă luminii negre umbra șuie, Vădind misterul clarului obscur, Străpuns mai rar, mai des, de

Prietene, frumosului îi stă bine și-n zdrențe, chiar dacă trupul Lunii prezintă carențe, dar în târg umblă un zvon cum că se poartă galoșii, că pe corabia-vis se îmbarcă numai mucoșii! Poate de

Dă-mi, Doamne, astăzi dreptul la pierzare, Să pot să fiu eu tainicul zograf, Din pânze și vopseluri, cenotaf, Ba chiar altar să-ți fac și-ntr-o-nchisoare, Zăcând în zăcăminte de uitare, Din

Vară de tăciune, Cremene în ornic, Timpului datornic Cu o rugăciune: Sub nimbul nefalnic Să apari, minune, Numai să nu sune La căzut prea jalnic Și atunci să soarbă, Silit de