Ion Scalen

Mi-ai dat , iubito, al rănilor răsfăț, De știu ce-nseamnă acuma să te doară Și cu săgeata morții la subsuoară De-o viață-ntreagă a muri învăț! Așa, singurătatea-i mai ușoară. Când viermele,

De-o viață întreagă alerg în cerc încercând să mă prind din urmă, să îmi înfig degetele ca niște gheare în propria mea spinare și să mă ridic deasupra timpului deoarece a venit iar un

Amiază lunecoasă ce stă să se răstoarne În ceasurile zilei, lungi clipe de pripas, Când Dumnezeu adulmecă lichidul gras Stors pânzelor luminii zdrelite prin lucarne, Ce ape-nșelătoare sub

Un om omora fluturi. L-am întrebat: ,,Ce ai cu ei ? Culorile scuturi în praf neînchegat fără temei! Sunt flori vii, nevinovate, inofensive. Tu nu ții ca în cetate zboruri lascive să

La marginea pustiului din mine Am stat așa, privind pierdut în jos Și hăul nu-mi părea primejdios, Reci răsuflări m-ademeneau, caline. Dar eu, pierdut prin peșteri și doline, Am tors în taină

Himera LXIV Ivirile-ți mi-au fost mereu merinde În drum spre umbra lumii celeilalte. Dacă te văd pe căile înalte Când Dumnezeu luminile și-aprinde, Voi fi cel care fără preget vinde Și

Acolo unde dreapta nu e, Nedescojirea spațiului din jur Lasă luminii negre umbra șuie, Vădind misterul clarului obscur, Străpuns mai rar, mai des de fețe, Comunicante vase, univoc, Tăinde

În întregime căutăm părțile, în întuneric, sâmburii luminii, prin aceste crispate idei, detașarea prostiei... Alergați, voi, cei care puteți prin tunelul îmbâcsit al legilor scrise și

Găsi-voi oare eu vreodată farul Care, prin ceață, pasul să-mi îndrume Când căile se-nchid mereu prin lume Și zgura grea de-acum ascunde harul? Mă tot întreb: de-aș fi eu făurarul Pe care este

Tu vrei să-mi vinzi o nouă Stea Polară Acum când cerul greu mustește sânge, Zidit în adevăr, mă vei înfrânge Fără să știi că lumea-ți va să piară. Eu fi-voi pelerinul fără țară Ce niciodată

Ca o dovadă a maximei sincerități, nu știu ce să aduc din constelația neînduplecată. Prin sertarele deschise ale memoriei a năboit un vânt astral și prin acoperișul spart al craniului, după o

Din medii cu noxe vin de la muncă și-aștept poruncă să îngân rugăciuni ortodoxe, căci iată seara când înlănțuiesc în mine fiara și pot renunța la mască iar sufletul meu poate să renască. Dar

Sunt un opaiț stins demult pe pervazul unei ferestre oarbe prin care se revarsă în șuvoaie întunericul. Ia-mă cu degetele tale de alabastru, femeie și șterge încet funinginea groasă aproape

Iubito cu obrazul de petală, în noaptea asta-ți las un semn pe prag: războinicul ce-am fost, a fost căzut sub steag și vrea reînviere triumfală! Afară nunge iarăși cu beteală ca-n clipa-n care

De-ai fi aceea ce-mi aduci lumină În astă viață searbădă și tristă Cu cerul mohorât, cât o batistă, Ai fi o cumpănă ce se înclină Spre semn de fiară-n era pesimistă, Când nu-i pahar cu

Trup de văzduh aveai, suflet de zefir, inimă-ți era aerul dintr-un crin, ochiul - o așchie de senin, gura - stafia unui trandafir, fuior de lumină -părul tău bălai și uite-așa, jur - împrejurul