Ion Scalen

Cât de ușor aș putea scrie versul acela ca o ramură țâșnind chiar din inima mea, înfrunzind frenetic și în frunzișul ei verde, să cânte doar pasărea Paradisului. Eu, culcat sub glie, aș avea în

Himera LXI De ești tu, doamnă stăpânind pe lacuri, Ca fina libelulă în volute, Eu am să-ngaim poeme revolute Tot simulând parade și atacuri Și-n plângerea iubirilor pierdute Voi

Îmi da ocol cu pași felini Amurgul zilei dintr-o altă toamnă, Când, cu tristețe, i-am zis Lunii: ,,Doamnă, Mi-e tot mai dor de muguri aprilini Și de lumină de-nceputuri, clară. Vezi, vezi ce

Bună dimineața, viața mea! Mă trezesc fericit că te găsesc în mine. Azi poate nimeni nu ne va mai căuta cu țeava armei ca pe niște jivine. Pace ție, pușcă și ție glonț, pace ție

(Cine îmi face un semn de sub orizontul de lemn?) Singurătatea, singurătatea și-a aflat în mine cetatea. Ce vierme-i acesta durerea de-mi scurmă, inima, fierea după vreo

Știu: anul prin înghețarea clipelor, aisberg conținând în miez visurile noastre eterne în care răscrucile veșnicesc vânturile. Numesc nădejdea mea un altoi de lumină pe arborele întunericului

Un Dumnezeu al umbrelor ne va ajunge vreodată? Azi vântul vuia din ceruri ca un fluviu imens și am simțit cu palmele răcoarea infinitului. Strâmb este jocul dumnezeirii cu luceferii uzați de

Reduc străluciri selenare La pacea lumii dintâi: Picioare în munții cu sare Și foșnet marin - căpătâi. În ziduri, arame sonore Sunt ornice multe și vii Ce macină atâtea ore Cum măcinară alte

Poate că eu nu exist decât în închipuirea Sfinxului ca o alcătuire anizotropă construită anarhic din cel ce sunt și cel care nu sunt. Liniile din palmă închipuie poate harta unui

Puerilă exclamație palid prefigurând vinovăția preacuratului virus al zborului când răspunde în mod deliberat invocațiilor care trimit sânge lunatic la porțile porilor. Revelație: sângele

Melancolie, haina mea suavă, îmi construiești în suflet o epavă pe care-au navigat pe vremuri barzi, pirați, contabili și contese, bufoni și magistrați, un inginer mai tânăr, o cocotă, doctori

Mai zilele trecute, disperat de seceta cruntă care îmi bântuie prin buzunare mai ales în ultimul timp, mă adresam unui prieten, rugându-l să-mi vândă și mie un ,,pont\'\', o oportunitate de a

În loc de suflet poate ai proteză Și versul șchiop pe care ți-l închin Nu risipește ceațuri, fum divin De vorbe vechi, brodate-n antiteză. Închide-atunci în lungă paranteză Doar focul care

Poate mă smulg, trup chinuit, din vreme, Vetust visând riemanniene spații, Pe bolți nu mai pictez noi constelații, Răspunsuri nu dau falselor probleme, Că m-am zbătut degeaba-ntre