Ion Scalen

Suiș neînrobit acestei aspre legi, de-a pururi stăpânirea să nu-i negi că-n pura înfruntare singur de te legi, jos, văile curate se înnegresc de negi. Treci negura cu ne-gura, uitarea cu

Apăs pe trăgaci: un snop de flori îți dăruiesc fără să clipesc. Clipele parcă mi-au devenit mai rare, rare absențe prin străvezii florare. Joc și eu, mă joc și eu de-a jucatul și deodată,

Unde-i punctul de plecare al stării de poezie? Deget nehotărât deasupra unei tastaturi căutând tasta care declanșează declinul... Apoi urmează un cuvânt care este primul semn al

Omule, suflet de scai, tu odihnă să nu ai! Muta-te-ar vânturile cu tot, cu gândurile, măcina-te-ar poftele să te-alegi cu doftele și mânca-te-ar țințirimul și haznaua și sublimul! Dumnezeu te

În întunecimi nepătrunse pătrundem, adâncuri insondabile controlăm... Sunt gânduri ițite de neunde, sunt patimi stârnite brusc. Darul predicției tu să-l ai căci nebunul răpește nebunul, regina

A fost o primăvară sau poate n-o fi fost... Aprilie se agățase cu ghearele de cer Și pendula alene ca un gimnast berber, Tot chiuind albastru, subțire și anost. Toți pomii de-nflorire se

Vai, suflete zdrobit în mici fărâme, Pierdut de ești în cețuri și-n tenebre, Zile și nopți ca mari migrări de zebre Lutu-ți împing spre un tărâm cu râme, Că, agățat în putrede parâme, Îngerul

Ființă dependentă de hazard Ce sub lumina stelelor piezișă, Ești poate numai trista ei pastișă, Că doar în gând himerele îți ard. Ce ins lunatic și bătrân bastard Al altui veac, îți aruncă

Trufașă această ființă cu inimă lichidă în zorii ochilor tăi a uimire deschiși spre sfânta țară în care am fost cu toții să o numim Arcadia. Acolo, deodată s-a născut, desigur, golul. Călătorul

Știți prieteni, mi-a mai murit o stea Aici în piept, unde de-un veac se zbate Un pumn de piatră sau poate o cățea Cu-o falcă de venin și de singurătate. Dar vai! infernu-acesta zgomotos Pe

Spre nicăieri am să trimit misivă Că am să fug în evul teuton, De-acolo să vorbesc la telefon Cu juna-mi Moarte, sveltă și lascivă, Că stau năuc, cu sufletu-n derivă Ca un acar într-un uitat

Te-nchizi din nou în marea de asprime Când furii nopții vor porni asalturi Și-nfiptă-n muchii sterpe de bazalturi, În zămislirea de năluci sublime, Nu vei găsi imagini să exprime A

Mă-ntemnițează-n mine aripa grea de vânt Că poate doare drumul prea scurt pân-la greșeală: Eu voi purta prin veacuri armură de pământ, Mantie de uitare voi flutura cu fală. Pe umerii de sticlă,

ți-am construit o casă cu temelie de gheață și cu acoperiș de căldură... Greierii nu vor cânta în jurul ei, bunul meu prieten, unicornul, o va evita. Pașnicii se vor strecura printre umbrele

Argintule! strigai și marea-mi disperare rămase agățată-n fragede chenare, prefigurând, enorme, iubirile de spații ajunse intangibile la saturații. Am invocat, cuminte, vâna mea nebună și ea

Cenușa păsării Poenix Spulberată de vânt, a lăsat să se vadă-un vis de cretă atât de vechi, de erodat încât planeta a înmugurit cu mult mai greu ca-n altă zi că la subsori de frunze-și ține

Îndârjirea retezării ramurii de sub picioare, plonjon arcuit în ecou și umilința sunetului în fața arcelor de tăcere pe care navighează doar pirații veseli ai sufletului meu. Soarele, ce balon

Poet sfios al proaspetelor zori Vădite în lumina grea, abstractă A gânditorilui ce se contractă Sub anotimpuri cu poveri de flori Care-i stârnesc necunoscuți fiori, Are în piept neliniști -

Variabile stări pânditoare din desișuri de vorbe, încremenirea cascadei între cădere și necădere, moartea limaxului pe cristalul năboit de lumină, paloarea frunzei pe stinse pendulând între

Gândite margini de seară prinse-n inele de foc: sculptează-mi, slăvite, din ceară pe optimul prooroc și lasă-i gândul pe ape la locul cel mai adânc, să-și simtă moartea aproape, s-o poarte

Rămâi cu mine! Urma să ne-nghețe În aburul subțire de tristețe Când bântuie doar fluturări de săbii Văzduhuri înțesate de corăbii Și cerul mult prea jos căzut se sparge În țepii prea trufașelor

În joia următoare ploua torențial. Doar cruciații mai pășeau prin reverii ca niște muguri de întuneric. Știi, eu eram țărm de piatră, tu val. Să-mi amintești să nu uit! Erau copacii frații

Apropie-te, vestite cavaler, că de incendii fața ți-e arsă, îmbrăcămintea lucioasă, de fier, s-a aburit și trebuie ștearsă. Știi, ploaia de secunde a adunat o groază de ani ca o rugină și cu