Ion Scalen

Toată ziua, prietene, am răsfoit pagini oarbe! Hai să-ți spun de ce era atât de tăcută ființa mea: locuiesc pe o planetă prea depărtată și sunetul nu se propagă prin vid. O vâslă de argint ca

Să nu ai niciodată parte de nopțile mele trufașe în care am ținut pe umeri lumea. Mă adresez eternității amuțind strigătul care totdeauna sună a întrebare pentru că este ceva colcăind în

De miez avid, necunoscut se toarce Cu strigăt, ars de-o umilință nouă. Arginturi reci pe pleoape, ca o rouă, Materii pentru triumfale arce, Se țes în plase și țestosul, somnul Nu-l iartă de

Zidiri igrasioase ale lumii, zeu pleșuv, nesemnificativ ca atare, patima evadării din contingent, reîntoarcerea spre zone inițiatice, amarul din fructele dintâi, apoi, iarăși plecarea,

Un tren zămislește dorul de spațiu... timpul ars își depune pe inimi cenușa clipelor azi în piept un ochi s-a deschis cercetător... pupila s-a rotit în căutarea paradisului pierdut... Literele

Mi-e sângele în vine un tandru scorpion, De-aceea umblu-n locuri unde mănânc lăcuste. Dacă nu sunt acela, apoi sunt sigur Ion Pășind pe muchii late, visându-le înguste. Închid ochii și strig:

Harul luminii arzând pe pietre și ninsori uniforme în paradisuri alterate... Două turle îngăduind un trup și deasupra, lucind straniu, cristalul unei rugăciuni. Alcătuirea agită un ciot de

Henri, eu sunt bufonul tău pentru că te-am rugat să nu îmi spui niciodată lucrul acesta... Un lucru de apă, Henri, te-am rugat să nu-mi spui! Rodirile toate înfrigurat le adun în memorie pentru o

Schimbă-mi aurul frunzelor pe moneda din țara de vis, ilustre cămătar, reținând strălucirea în seifuri cenușii de oțel. Știi, sufăr de singurătate și de cunosșterea stingerii ca o prea posibilă

Ce ziceri calpe, sterpe laitmotive, În rate dese, tot sticate chefuri De lefegii mereu furați la lefuri, De trenuri lungi, fără locomotive, Că-ngălbenind scrisorile în stive, Alcătuiesc

Totdeauna Steaua Polară își amână sunetul: clară, indică Nordul cu fiordul care stă față-n față cu Sudul unde stăpânește Soarele, crudul. Din vara de cretă, când ora concretă ucide umbra

Se răsfrânge-n mine Icar fără sfârșit, fără-nceput: un înger trist cu fața de var, un înger trist cu fața de lut, aripa obosită fâlfâie rar și poate în mine-a căzut. Pasăre oarbă, sufletul

Înălțară, se-înălțară lângă foc statui de ceară, lîngă vânt statui de fum, pe pământ statui de scrum, pentru dor, pentru durut statui amorfe din lut, pentru orbi statui de corbi, în

Îmi da ocol cu pași felini Amurgul zilei dintr-o altă toamnă Când, cu tristețe, i-am zis Lunii: doamnă, Mi-e tot mai dor de muguri aprilini Și de lumină de-nceputuri, clară. Vezi, vezi ce

Pirat de-aș fi corăbiei-fantomă, Pierdut prin iluzorii Caraibe, Rom jamaican în creier să se-mbibe Că sunt trecut de-acum pe veci în comă! Dă-mi Doamne a depărtărilor aromă Când juzii

Fervorii mele de-i găsești măsură Când te brodez în căutate rime, Din viitor voi trece în vechime, Pândar ucis de veghe și de ură Și voi găsi unica trăsătură Ce îl desparte pe-ucigaș de

Vis prea ciudat Cred c-am visat: Timpul a rămas agățat de ceas, mersul suspendat la mijloc de pas. Când în miez de noapte ies dinții de lapte, din Calea Lactee țâșnesc curcubee de lumini și

Când îngerii dau buzna din cazarme Prea sfinte lanuri dau zorite-n spic Și picură cerescul alambic Roua-ndurării pe-ascuțite arme. În suflete vor răsuna alarme Ce vor trezi pe diavolul

Lujeri de-ar da semințele de sfadă Tu roabă-ai fi cu aspre penitențe Și ar luci alb trupul tău sub zdrențe Iar sufletu-ți s-ar sfâșia-n tornadă. Să zboare Cea ce nu e, să nu cadă În marea de

Bătrâne mori de vânt, sunt ultimul degenerat descendent al cavalerului descântat și absent, sunt ultimul care mă mai bat cu voi și care vă mai cânt. Degeaba faceți semne disperate înspre

Slăvit să fie dușmanul tău de moarte Când te cuprinde cu terori și sfadă Și flutură amenințând grea spadă Mărind prăpastia ce vă desparte, Căci toate căile ce par deșarte Pline vor fi de