Poezie
Exodul melcilor
2 min lectură·
Mediu
Totdeauna Steaua Polară
își amână sunetul: clară,
indică Nordul
cu fiordul
care stă față-n față cu Sudul
unde stăpânește Soarele, crudul.
Din vara de cretă,
când ora concretă
ucide umbra și-o alungă
sub suprafață pân\' la dungă
și-argint de pânze
țes pe sub frunze
păianjenii luminii albe
adunând sclipirile-n salbe,
porni exodul
tocmai din nodul
plantelor mustind încă ploaie
ce curgea în trecut în șiroaie,
stelar cristal
pentru Mistral
lăsând în potire de floare
și pe tulpinile șerpuitoare.
Melcii de var
s-au deschis iar
spre un straniu, numai al lor vis
de a ajunge în ținutul închis
unde nu-i Sud
și Soare crud
și nici chiar atât de mult Nord
cât este în înghețatul fiord,
spre un ținut
de ei știut,
cu lumină cernută, verzuie
unde stea nu coboară, nu suie,
unde nu-i cald
ca pe smarald
de frunză amară de pelin
picurând în țărână venin,
unde frigul
nu bagă cârligul
în pântece veștede, moi
ca un organic și moale noroi,
unde nu-i sus
și nici apus,
unde nu există asprul jos
ce roade talpa pân\' la os.
În ținutul visat
s-au dizolvat.
Acolo nci un melc nu există:
a rămas cochilia lor tristă,
rotindu-se clară
spre Steaua Polară,
spirala uscată, de cretă
se-nșurubează în ora concretă,
înspre Nordul
cu fiordul
care stă față-n față cu Sudul
unde stăpânește Soarele, crudul.
006
0