Ion Scalen

Mă-închin la chipul tău înscris în varul Cetății fantomatice de lângă Unirea cerului cu piatra-n dungă De orizont, când îmi trăiesc calvarul. Mă rog ca gându-mi istovit s-ajungă Ca să îți sorb

De vei gândi că se-mplinește visul De-a naviga spre lumile ferice, Că soarta-ți va zâmbi, fiind complice, Tu, cetățean să fii în paradisul Cu lapte și cu miere, cum se zice, Te-nșeli! Tu ești

De vrei să-mi dăruiești de-acum uitarea Prin fumul dimineții străveziu, Eu am știut și încă tot mai știu Cum șerpuia prin sihle reci cărarea, Cum se pierdea în marele pustiu, Apoi, treptat, a

Mă pui s-ascult de vorba-ți înțeleaptă Pentru ca pasul meu s-atingă piscul, Deși-n orice urcare este riscul Să cad un hău, nu doar o biată treaptă, Că-n orice zi la orizont e discul Solar și

Scutește-mă Doamne de bunătatea ta, Mă deranjează îngerii când țopăie pe acoperiș, Că poate în căciulă îmi cade altă stea Și îmi aprinde moșia de vise pe furiș! Eu port tristețea lipită pe

Spune-mi dacă te mai doare ceva! Suntem singuri în deșertul luminos al durerii noastre când are loc transfigurarea plăcerii în durere, în stingere, în marea migrație în decădere, în

Ca altă dată îmi vei cere să-ți vorbesc despre nebunia prințului danez și despre plantele agățătoare șiroind extatic spre Lună, dincolo de streașina casei, ca scara lui Iacob. Să-ți spun cât de

Stea să vegheze ca un ochi atent Când creștetul se pleacă spre pământ În așteptarea încolțirii unui cuvânt Sub lespedea acestui timp prezent Ca o sămânță dureroasă care Va mai rodi o plantă

Nu poate-n veac să îmi păstreze-o urmă, Mutat de vânt din zare-n zare, praful Și nici pe mine, veșnic, cenotaful, Când eu, să-nving durerea ce mă scurmă, Mă înfrățesc de-ndată cu taraful Ce

Cred c-am văzut grămada de gunoi Pe care Iov de-un veac se lamenta, Informă lamă-nfiptă între ploi! Duhoarea, ca o pasăre prea grea, În leneșe rotiri peste pământ Plutea, dar Iov închis în

Ființă sub poveri de nimb Apreciată în valori de schimb, Nu te robi iar cercului pervers Al ochiului și-al tragicului mers! Închiderii în lumi mirobolante Te dărui înfășată toată-n fante, La

Te-arunc la câini, tu, inimă pustie, Pietroi amorf și fără de valoare, Că m-ai lăsat să intru în vâltoare! Așa nu pot să mai trimit solie Himerelor din vremea viitoare Sau celor din trecut și

De ce de-atâta timp mă poartă pasul Pe-ntortocheate căi fără de țel, Trist cavaler cu pieptul la crenel Sau inginer sperjur trădând compasul? Când mintea zămislește vis rebel, Cu cerbicie eu

La curțile de târziu, Când era, măre, să fiu Trecut prin moarte de viu, Încercai să-mi schimb norocul Și să îmi amân sorocul Punând pe zile obrocul. Cum putuși, Ioane, să speri C-o

Chiar dacă sunt arcașul nopții, orb, La fel îmi este jindul după ținte Și asprul vânător nu se dezminte Când e cuprins de-al urii rece morb. De-ar fi ca stihul meu să te alinte, Din rouă-n

Ascută-mă! Visare de floare, tăceri Să împresoare lumea, mai puțin să vorbească! În aer se întrupează Homeri, Cuvinte supte din cerurile -iască. Uitarea poate fi numită nebunie, O, mutule,

Rănit de moarte sunt în marea luptă... Degeaba mă mai duceți la spital! Eu am pierdut mărețul ideal Și toată vlaga mi-e din oase suptă.... Mi-a ruginit chivăra de metal, Nădragii-s rupți în

Orașul meu nu a avut niciodată turle de ceață. Soarele se fărâmița în praful ulițelor, pe care din când în când treceau ba un felah ambiguizând ba un coropcar care vindea certitudini, ba chiar

Cum vei afla sub măști și sub costume, Sub fardul gros, sub stratul de noroi, De-s măscărici sau sunt profeți, eroi, Hâzi avortoni ai gloriei postume Sau trunchiului cel vechi- un pur

Când pasul greu fărâmițează treapta Și piatra ei se macină-n nisipuri, Penumbre zămislesc ciudate chipuri Și-n marile tăceri se stinge șoapta, Himerele se toarnă-n arhetipuri Și se așază

Studiind atent paloarea sufletului, bunul meu prieten îmi spunea: „Nimeni nu reușește să se sinucidă ca lumea! Nimeni nu reușește să profite de această cea mai mare plăcere care-i