Poezie
Himera LXIX
1 min lectură·
Mediu
Când pasul greu fărâmițează treapta
Și piatra ei se macină-n nisipuri,
Penumbre zămislesc ciudate chipuri
Și-n marile tăceri se stinge șoapta,
Himerele se toarnă-n arhetipuri
Și se așază suspinând de-a dreapta,
Că Tatălui greșitu-i-au cu fapta
Când au fugit în lume de prin mituri.
Numai himera mea, vădit nebună,
Iscată dintr-un vis de condeier
A cărui frunte e izvor de ger
Acum, când este gata să apună,
E pregătită lumii să îi spună
Că pieritoarele de-atunci nu pier!
001131
0