pe unde treceam odată
face corbul roată-roată,
cade timpul în târziu
și locurile -n pustiu.
pe unde treceam odată
pe la mândra pe la poartă
nu mai am nicio cărare
căci a crescut
sic tranzit gloria mundi
am urcat pe acropole
și am găsit sentimentele
întruchipate în coloane
ioniene și doriene
care se târau prin timp
spre infinit…
agora lui pericle
se
tâmpla mea pe brațul tău,
domnișoară, domnisoară,
e dar de la Dumnezeu;
mai mă-ngăduie o oară
să visez că-s în poveste,
să-mi cadă stelele-n cap
blestemat de cinci neveste.
tâmpla mea pe
aș vrea să tac,
doar prin semne să vorbesc,
să percep totul pipăind
cu ochii și cu inima,
acolo unde nu ajunge gândul
poate ajunge dorul,
acest armăsar înaripat
care străbate câmpul
bate vânt de primăvară
peste văi,
mândro dragă,
unde-s ochii tăi?
bate vânt de primăvară
peste ape,
unde-i gura ta
să mă adape?
bate vânt de primăvară
ca o boare,
unde-i glasul
treceam pe lângă tinerețe ca un străin turist pribeag
și nu vedeam aisbergul vieții de care-aveam să mă lovesc,
părea că totul este-al meu, urcam cu sârg pe Everesc
ca să privesc de-acolo lumea cu
stă culcat pe pat cu ochii în tavan,
fumează și-și numără iubitele,
citește ziarul la rubrica angajări,
își rumegă timpul,
ca un mizantrop își rumegă timpul
și din cănd în când își citește
o amintire stă
spânzurată de-o cracă de dor,
ooo, Doamne,
amintirile cum mă mai dor,
le cârpesc, le-nădesc
și mă sui cu ele la cer
și-n neant se topesc
și singure pier…
o clipă ruptă din
imnul umanitatii
( închinat tuturor femeilor din lume)
dragele mele,
știți voi cât prețuiți pe pământ?
voi sunteți dragoste, creație, floare,
tot ce-i mai frumos în
sună-mă dac-ai ajuns cu bine
în țara ta de vis,
unde
păduri virgine și ape adânci
și stele mii și sure stânci
și păsări colorate-n mii de pene
și plăji pustii
spânzurate pe gura mării
care-și
evul luminii e o amintire,
respira noaptea-n doruri selenare
se-așterne liniștea în vechiul burg
se-neacă ziua într-un trist amurg.
spiritul zilei încă
Marin Preda o conștiință prezentă
Într-o primăvară târzie, când înfloreau salcâmii la jumătatea lui mai, Marin Preda își lua la revedere de la viață într-o cameră din palatul Mogoșoaia. Era
Cap.VI.
Revizorul
Noua slujbă de revizor școlar i se păru grea la început; să colinzi două județe prin coclauri și noroaie cu te miri ce în miez de iarnă sau vara în căldurile lui cuptor, fu un
poetii canta-n pustiu durerile lumii,
femei despletite, iubiri
care-au eșuat în derizoriu,
se văd în taverne regi
peste o faună care-i exaltă
și-ascultă muzici divine
din repertoriul unor
primăvara
m-a îmbătat cu o mireasmă de fior rece,
prea încet ā venit și prea repede trece.
se poate numi dragoste,
forfotă, flacără, rug,
și câte aș putea să îndrug.
risipite, cărările
tot mai stingher trec astăzi
prin nisipul poemelor mele
cu privirea surpată
pe răsfrângerile figurii tale,
aș vrea să-ți adun lacrimile
să fac din ele un râu peste Sahară.
să mă-mbăt cu acest
culeg câteodată din holdele verii
doar spicul de aur cu bobul durerii
și-i gust tristețea albastrului plin,
când vântul se leagănă sub cerul senin.
adun pescărușii din pânza marină
și fac din
din pământ veneau vocile,
erau ore de liniști stelare,
glasul lor sub formă de mit,
venea din timpuri străvechi, milenare.
seara, în cumpăna noapții,
sângerând pe la apuși sori,
venea cu
vin cu trenul acasa la voi
dar casa –i încuiată,
unde ești mamă, unde ești tată,
de ce ați plecat și m-ați lăsat singur
să descui copilăria
c-o cheie pe care n-o mai găsesc?
vă văd figurile
picură stele de sus
pe inima mea,
amarnic mai arde cărarea
incendiata de lună,
eu m-am rătăcit pe un câmp de flori,
ascultând tăcerile ce-au încremenit
între stele și brumă.
ce frumoasă e
agonozeaza metafora
în cuibul de lună,
stelele cad
peste acest albastrul al serii,
parcă tot văzduhul
se cațără pe turnuri de biserici.
trec obiectele pe lângă mine
și între afară și
februarie
are dinții tociti,
se chinuie
să iasă din iarnă,
pe geamul verandei
florile s-au ofilit,
oamenii se preling
peste lacrimile mele,
ciudat ritual
pe retinele iernii
peste cerul
ne lovim
mereu de înfrângeri,
celebrăm
autumnale violuri,
căutăm
mereu alte roluri,
ridicând
catargele-n vânt
și ne zbatem
în zadar pe pământ.
furtuna
ne paște pe mare,
ni-s
ne dor
de vise dulci și de lumină,
de tot
ce ne-nconjoară prinprejur,
de-un cântec
și de-o murmurare lină
de țărmul
viselor cu harul pur.
cum
apa mării bate sura stâncă
și cum
se