Ion Ionescu

pe unde treceam odată face corbul roată-roată, cade timpul în târziu și locurile -n pustiu. pe unde treceam odată pe la mândra pe la poartă nu mai am nicio cărare căci a crescut

sic tranzit gloria mundi am urcat pe acropole și am găsit sentimentele întruchipate în coloane ioniene și doriene care se târau prin timp spre infinit… agora lui pericle se

tâmpla mea pe brațul tău, domnișoară, domnisoară, e dar de la Dumnezeu; mai mă-ngăduie o oară să visez că-s în poveste, să-mi cadă stelele-n cap blestemat de cinci neveste. tâmpla mea pe

aș vrea să tac, doar prin semne să vorbesc, să percep totul pipăind cu ochii și cu inima, acolo unde nu ajunge gândul poate ajunge dorul, acest armăsar înaripat care străbate câmpul

bate vânt de primăvară peste văi, mândro dragă, unde-s ochii tăi? bate vânt de primăvară peste ape, unde-i gura ta să mă adape? bate vânt de primăvară ca o boare, unde-i glasul

treceam pe lângă tinerețe ca un străin turist pribeag și nu vedeam aisbergul vieții de care-aveam să mă lovesc, părea că totul este-al meu, urcam cu sârg pe Everesc ca să privesc de-acolo lumea cu

stă culcat pe pat cu ochii în tavan, fumează și-și numără iubitele, citește ziarul la rubrica angajări, își rumegă timpul, ca un mizantrop își rumegă timpul și din cănd în când își citește

o amintire stă spânzurată de-o cracă de dor, ooo, Doamne, amintirile cum mă mai dor, le cârpesc, le-nădesc și mă sui cu ele la cer și-n neant se topesc și singure pier… o clipă ruptă din

imnul umanitatii ( închinat tuturor femeilor din lume) dragele mele, știți voi cât prețuiți pe pământ? voi sunteți dragoste, creație, floare, tot ce-i mai frumos în

sună-mă dac-ai ajuns cu bine în țara ta de vis, unde păduri virgine și ape adânci și stele mii și sure stânci și păsări colorate-n mii de pene și plăji pustii spânzurate pe gura mării care-și

evul luminii e o amintire, respira noaptea-n doruri selenare se-așterne liniștea în vechiul burg se-neacă ziua într-un trist amurg. spiritul zilei încă

Cap.VI. Revizorul Noua slujbă de revizor școlar i se păru grea la început; să colinzi două județe prin coclauri și noroaie cu te miri ce în miez de iarnă sau vara în căldurile lui cuptor, fu un

poetii canta-n pustiu durerile lumii, femei despletite, iubiri care-au eșuat în derizoriu, se văd în taverne regi peste o faună care-i exaltă și-ascultă muzici divine din repertoriul unor

primăvara m-a îmbătat cu o mireasmă de fior rece, prea încet ā venit și prea repede trece. se poate numi dragoste, forfotă, flacără, rug, și câte aș putea să îndrug. risipite, cărările

tot mai stingher trec astăzi prin nisipul poemelor mele cu privirea surpată pe răsfrângerile figurii tale, aș vrea să-ți adun lacrimile să fac din ele un râu peste Sahară. să mă-mbăt cu acest

culeg câteodată din holdele verii doar spicul de aur cu bobul durerii și-i gust tristețea albastrului plin, când vântul se leagănă sub cerul senin. adun pescărușii din pânza marină și fac din

din pământ veneau vocile, erau ore de liniști stelare, glasul lor sub formă de mit, venea din timpuri străvechi, milenare. seara, în cumpăna noapții, sângerând pe la apuși sori, venea cu

vin cu trenul acasa la voi dar casa –i încuiată, unde ești mamă, unde ești tată, de ce ați plecat și m-ați lăsat singur să descui copilăria c-o cheie pe care n-o mai găsesc? vă văd figurile

picură stele de sus pe inima mea, amarnic mai arde cărarea incendiata de lună, eu m-am rătăcit pe un câmp de flori, ascultând tăcerile ce-au încremenit între stele și brumă. ce frumoasă e

agonozeaza metafora în cuibul de lună, stelele cad peste acest albastrul al serii, parcă tot văzduhul se cațără pe turnuri de biserici. trec obiectele pe lângă mine și între afară și

februarie are dinții tociti, se chinuie să iasă din iarnă, pe geamul verandei florile s-au ofilit, oamenii se preling peste lacrimile mele, ciudat ritual pe retinele iernii peste cerul

ne lovim mereu de înfrângeri, celebrăm autumnale violuri, căutăm mereu alte roluri, ridicând catargele-n vânt și ne zbatem în zadar pe pământ. furtuna ne paște pe mare, ni-s

ne dor de vise dulci și de lumină, de tot ce ne-nconjoară prinprejur, de-un cântec și de-o murmurare lină de țărmul viselor cu harul pur. cum apa mării bate sura stâncă și cum se