Ion Ionescu

am visat că deliram și eram și nu eram, eram umbră, eram dor, eram ramul trecător. a fi fiind eram odată, eram osie și roată, eram dor din dor de dor, rătăcit într-un izvor. sunt și

(povestea tragică ā doi îndrăgostiți) Norocel, venit din lumea largă cu lotrii care treceau Dunărea în căutare de căpătuială prin ținuturile noastre, se lipi lângă moșia unui boier din

râul veșniciei curge printre dealuri de oase de străbuni, încerc să m-agăț pe scări de lumină spre paradisul plin de nebuni. privesc în mine dihănii care mă latră și nu-mi dau pace să

tot la sat se află liniștea eternă, pe câmpii, prin codri, unde hoinăream, satul este oaza și rămâne oaza, mult visat edenul dorului din noi. nu mai sunt țăranii de odinioară, ce-ți dădeau

Toamna se pierdu printre codrii Bahluiului și ieși un pui de soare rupt din grădina lui Dumnezeu care se topi într-un imens tablou galben-ruginiu până peste vârfurile Ceahlăului. Dealurile molcome

-Măine e joi, Eminescule, lasă totul baltă șî pregătește-te de vizită!-îi atrase atenția Miron Pompiliu care trecuse pe la bibliotecă pe la el să vadă ce mai face. Îl găsise îngropat în tomuri de

din lacrimi a crescut o grădină cu flori prin care se plimbă copilul din mine. era paradisul plin de culori venit din daruri divine. lumina avea smalț de promenadă, umbrele

Frunză verde dor de dor Iar mă doare un picior, Iar visez cai verzi pe cer Care-apar și care pier, Așa ca nălucile, Rupându-mi ulucile. Frunză verde trântitură, As mai face câte-o

am răstignit timpul pe o ancoră ruginită-n amurg, soarele spânzurat și-a vărsat peste dealuri tot sângele, s-a lăsat seara ca o enormă ampretă în vechiul meu burg, toate-au rămas ca o efigie,

urc pe tăceri treaptă cu treaptă și tu cobori pe cuvinte, timpul nu ne mai așteaptă, nimic nu mai e ca-nainte. urc pe tăceri solitare și tu cobori din mansardă, îți vorbesc în cuvinte

Urma parcă un ritual, întâi își puse mantoul în cuier, apoi își trase ciorapii, rochia, și rămase aproape goală în oglindă. Se privi și se roși si ea de goliciunea ei; se iubea ca Narcis pe sine când

Clopotnițe bolnave peste burg Bat rar, melodic, în rugina nopții, Se sting în seară într-un trist amurg, Și-apar lumini pe infinitul bolții. Ning lin peste funinginea din oase Doar funigei

Nava vieții, nava vieții Mi s-a frânt în largul mării, Nu vedeam de desul ceții Drumul drept, firul cărării. Am avut catarg lovit, Vântul aspru mi l-a frânt, Nici un far nu mi-a

ce lacom eram de dragoste, voiam să sărut toate femeile din lume, dar lăcomia mea s-a oprit la una anume. și-am vărsat tot aleanul din mine peste părul ei mătăsos, dar dragostea a devenit

stau la vămi reziduale și păzesc luceferi suri, îmbrăcat în dulci armuri pentru câteva parale. noaptea-i neagră,luna brună și luceferii tâlhari, se ascund pe după luna, călărind pe

mi-ai furat inima, mario, și-ai arnuncat-o în noroi, ai dărâmat toate catedralele din mine și m-ai lăsat o întinsă sahara, peste care bat vânturi pustii. degeaba mai vii la mine ca un

în ceața nopților de vară când toate par ce par a fi, eram și eu un fos de pară ce-ardea în nopțile târzii. eram grâu, eram secară, bătut de vânturi de seară, eram busuioc în floare ce-l

fată cu mijloc de trestie, unde-i cartea noastră de latină să-nvățăm Patria nostra sub umbra nucului din grădină? să ne-ncurcăm în declinari, strângându-ne discret de mână, silva, silvae și

foaie verde, verde, verde, unde nimeni nu ne vede, unde dumnezeu ne pierde, la poale de codru verde, pe iarba din fânării, noaptea pe la furcării, cu gurița ta m-adap, cu luna căzută-n

Aș vrea să zbor dar nu mai pot, mi s-a frânt aripa în două, aș da pe ea avutul tot, de mai mi-ar crește alta nouă. pribeag pe un catarg străin, privesc azurul cum s-a-nchis și cum din zborul

acestă femeie e beată- nu de fericire- a fost abandonată în stația de metrou și și-a pierdut cărarea. și-a spânzurat sentimentele de gardul grădinii botanice și, goală, s-a dedat

De n-ar fi visul ce ne-am face? Cu ce-am broda pe ii speranțe, Cu ce ne-am înălța la cer De n-ar fi visul, Lerui-Ler? Atunci când te cuprinde dorul, Fără-a străbate cu picioarul, Lași

Steaua mea a căzut de pe cer Si-a rămas spânzurată-ntr-un timp efemer, Se zbate-n neant să cadă în haos, Căutându-și un veșnic repaos. Steaua mea- trecătorul destin- Abisuri de vise la un