am visat că deliram
și eram și nu eram,
eram umbră, eram dor,
eram ramul trecător.
a fi fiind eram odată,
eram osie și roată,
eram dor din dor de dor,
rătăcit într-un izvor.
sunt și
(povestea tragică ā doi îndrăgostiți)
Norocel, venit din lumea largă cu lotrii care treceau Dunărea în căutare de căpătuială prin ținuturile noastre, se lipi lângă moșia unui boier
râul veșniciei curge
printre dealuri de oase de străbuni,
încerc să m-agăț pe scări de lumină
spre paradisul plin de nebuni.
privesc în mine dihănii
care mă latră și nu-mi dau pace să
tot la sat se află liniștea eternă,
pe câmpii, prin codri, unde hoinăream,
satul este oaza și rămâne oaza,
mult visat edenul dorului din noi.
nu mai sunt țăranii de odinioară,
ce-ți dădeau
Toamna se pierdu printre codrii Bahluiului și ieși un pui de soare rupt din grădina lui Dumnezeu care se topi într-un imens tablou galben-ruginiu până peste vârfurile Ceahlăului. Dealurile molcome
-Măine e joi, Eminescule, lasă totul baltă șî pregătește-te de vizită!-îi atrase atenția Miron Pompiliu care trecuse pe la bibliotecă pe la el să vadă ce mai face. Îl găsise îngropat în tomuri de
din lacrimi
a crescut o grădină cu flori
prin care se plimbă
copilul din mine.
era paradisul
plin de culori
venit din daruri divine.
lumina
avea smalț de promenadă,
umbrele
Frunză verde dor de dor
Iar mă doare un picior,
Iar visez cai verzi pe cer
Care-apar și care pier,
Așa ca nălucile,
Rupându-mi ulucile.
Frunză verde trântitură,
As mai face câte-o
am răstignit timpul pe o ancoră ruginită-n amurg,
soarele spânzurat și-a vărsat peste dealuri tot sângele,
s-a lăsat seara ca o enormă ampretă în vechiul meu burg,
toate-au rămas ca o efigie,
,,Dacă le-ai văzut pe toate și n-ai aflat ce-i frumusețea, înseamnă că n-ai ochi; iar dacă le-ai văzut, dar n-ai simțit puterea frumuseții, înseamnă că n-ai inimă”-spunea Schiller. Veronica văzuse
urc pe tăceri treaptă cu treaptă
și tu cobori pe cuvinte,
timpul nu ne mai așteaptă,
nimic nu mai e ca-nainte.
urc pe tăceri solitare
și tu cobori din mansardă,
îți vorbesc în cuvinte
Urma parcă un ritual, întâi își puse mantoul în cuier, apoi își trase ciorapii, rochia, și rămase aproape goală în oglindă. Se privi și se roși si ea de goliciunea ei; se iubea ca Narcis pe sine când
Clopotnițe bolnave peste burg
Bat rar, melodic, în rugina nopții,
Se sting în seară într-un trist amurg,
Și-apar lumini pe infinitul bolții.
Ning lin peste funinginea din oase
Doar funigei
Nava vieții, nava vieții
Mi s-a frânt în largul mării,
Nu vedeam de desul ceții
Drumul drept, firul cărării.
Am avut catarg lovit,
Vântul aspru mi l-a frânt,
Nici un far nu mi-a
ce lacom eram de dragoste,
voiam să sărut toate femeile din lume,
dar lăcomia mea s-a oprit
la una anume.
și-am vărsat tot aleanul din mine
peste părul ei mătăsos,
dar dragostea a devenit
stau la vămi reziduale
și păzesc luceferi suri,
îmbrăcat în dulci armuri
pentru câteva parale.
noaptea-i neagră,luna brună
și luceferii tâlhari,
se ascund pe după luna,
călărind pe
mi-ai furat inima, mario,
și-ai arnuncat-o în noroi,
ai dărâmat toate catedralele din mine
și m-ai lăsat o întinsă sahara,
peste care bat vânturi pustii.
degeaba mai vii la mine ca un
în ceața nopților de vară
când toate par ce par a fi,
eram și eu un fos de pară
ce-ardea în nopțile târzii.
eram grâu, eram secară,
bătut de vânturi de seară,
eram busuioc în floare
ce-l
fată cu mijloc de trestie,
unde-i cartea noastră de latină
să-nvățăm Patria nostra
sub umbra nucului din grădină?
să ne-ncurcăm în declinari,
strângându-ne discret de mână,
silva, silvae și
foaie verde, verde, verde,
unde nimeni nu ne vede,
unde dumnezeu ne pierde,
la poale de codru verde,
pe iarba din fânării,
noaptea pe la furcării,
cu gurița ta m-adap,
cu luna căzută-n
Aș vrea să zbor dar nu mai pot,
mi s-a frânt aripa în două,
aș da pe ea avutul tot,
de mai mi-ar crește alta nouă.
pribeag pe un catarg străin,
privesc azurul cum s-a-nchis
și cum din zborul
acestă femeie e beată-
nu de fericire-
a fost abandonată în stația de metrou
și și-a pierdut cărarea.
și-a spânzurat sentimentele
de gardul grădinii botanice
și, goală, s-a dedat
De n-ar fi visul ce ne-am face?
Cu ce-am broda pe ii speranțe,
Cu ce ne-am înălța la cer
De n-ar fi visul, Lerui-Ler?
Atunci când te cuprinde dorul,
Fără-a străbate cu picioarul,
Lași
Steaua mea a căzut de pe cer
Si-a rămas spânzurată-ntr-un timp efemer,
Se zbate-n neant să cadă în haos,
Căutându-și un veșnic repaos.
Steaua mea- trecătorul destin-
Abisuri de vise la un