Ion Ionescu

Sonata morții aud sunete îndepărtate de flaut, nebun, Beethoven, cântă pentru mine ,,Sonata Lunii”, pianul lui rupe liniștea-n două, vechi amintiri mă cheamă-ntr-o grădină de vis, ah,

am săpat am tot scobit în stânci de granit și n-am dat de lacrimi, am săpat în fântâni adânci și n-am dat de apă, am săpat în suflete și n-am dat de sentimente, am săpat în inimi și

eu treceam pe sub cupole eu treceam pe sub cupole eu treceam pe sub altare, eu treceam în prag de seară pe sub poarta dumitale. eu zburam cu îngerii până-n valea plângerii și cu aripi

toamnă târzie luna nopților cea argintie, stă între moarte și-ntre veșnicie, autumnale torțe ard pe culmi, se scutur frunzele din vechi salcâmi. în melancolic cântec de vioară cad albe

pastel de seară pădurea arde-n toamnă cu vâlvătăi de foc galben în zarea toată cât duc ochii, e țara noastră cea făr’ de noroc, țara lui Lerui-Ler și-a sfintei Dochii. în depărtări se-aud

departe de poemele mele departe de poemele mele în această toamnă totul e galben și trist- o frunză veștedă bătută de vânturi… departe de poemele mele- și strâns lipite de ele

încet-încet se-așterne pe coline toamna încet încet se-așterne pe coline toamna, grădina se scufundă-n galben prin pielea cerului albastră, doar mere roșii se mai văd în zare. cu degetele

declarație de dragoste eu te imaginez întruna ca o vioară, ca un cânt, căci tu îmi ești pe veci stăpâna, cu tine simt și eu că sunt. ridic palate de albastru, plutesc adeseori pe

de ce? de ce să plâng eu, de ce să plângi tu regretând trecutul, s-a rupt totul, adânc, a căzut ca o furtună, doar inimile noastre mai șoptesc adevărul care flutură netulburat peste

Sărmanul rege Lear Tăcerile sunt șerpi ce mă pândesc Încolăciți în cuiburi prin unghere, Aș vrea să le omor, dar mă gândesc, Că și mai rea e viața fără ele. În prejma mea totul pare ferice

orpheu și euridice râuri curg din părul tău, râuri de platină, râuri de stele și de lumină, din glezna ta răsar păduri de tei din ochii tăi țâșnesc laseri de dor, din gura ta, izvoare

iluzii deșarte m-am ascuns într-o floare rară, vreau s-o miros, s-o contemplu, sunt o albina pe o petală mi-adun cuvinte să fac un templu. au înflorit cireșii, visele, secundele, toate

iubire blondă te-am visat cu lacrimile drept fântâni era târziu la noi în sat părea că suntem doi străini. și am venit la tine-n vis să-țidau o dulce sărutare, iar visul

acoarelă de seară roșul se topește peste deal, pânza serii pare marea-ntinsă parcă-i labirintul lui dedal încrustat pe o câmpie ninsă. pensula creației divine a suit pe cer tabloul

primăvara și iubirea primăvara izbucnesc izvoarele din fântâni jucându-se cu razele curcubeului, și pe umerii ei soarele colorează păunii, dereticând poala pădurii cu luminișuri de vis. prin

cu o dragoste flămândă de izbândă într-un vârtej vulturesc, zările mă ispitesc, îmi moare teama de moarte și urc tot mai sus, departe. urc spre căi pierdute-n zare, pân’ la soarele

lasă-mi mâinile și ochii Doamne, lasă-mi mâinile și ochii și nu mă orbi de tot ca să dăltuiesc cu ele cât mai trăiesc și cât pot chipul drag al mândrei mele. cu

sonet profan O, dragoste, frumoasă carpatină, Cioplita maiestos încet cu dalta Ai răsărit ca soarele-n lumină, Căzută pe pământ cum nu e alta. Cu chipul tău s-au dedulcit profanii, Și

Ne-am turcit De la un timp ne-am tot turcit Și țara noastr-a sărăcit, Au secat fântâni, urcioare, Cristalinele izvoare Vântul tot mereu ne bate Viața-n noi mereu se zbate Între traumă și

elogiu luminii îngenunchez în fața ta, lumină, tu dai contur lucrurilor, fără tine viața ar fi o lungă și interminabilă noapte. tu ești fericirea ochiului, cu tine zborul

eminescu, domnul nostru m-am întâlnit cu domnul eminescu în tinerețea mea la umbra teiului în floare, era în luna mai când natura nuntea fluturi, nu știu dacă visam ceva mi se părea că

tempus edax rerum îmi pare rău că timpul trece aș lua clepsidra ca s-o sparg m-aș avânta în mare-n larg în universul cel pribeag și pe inele de saturn mai melancolic mai nocturn aș

Ce am eu curat ce am eu curat în mine ce ai tu curat în tine vise vechi iubiri destine, lacrimile cristaline, sângele mișcând în gând și lipirea de pământ. ce ai tu curat în

Iubito, Curge vinul în pocaluri La prag de sărbătoare, Se-aud colindători cântând Și lipsa ta mă doare. Te-aștept la masa de Crăciun În rochie de mireasă, Ce mare sărbătoare-ar fi Să vii