Poezie
cântec pe fluier de soc
1 min lectură·
Mediu
cu o dragoste flămândă
de izbândă
într-un vârtej vulturesc,
zările mă ispitesc,
îmi moare teama de moarte
și urc tot mai sus, departe.
urc spre căi pierdute-n zare,
pân’ la soarele răsare
mă-nghimp în săgeți de astre
până-n zările albastre,
căci viața mă clatină
aproape de datină.
îmi iau fluierul de soc
ca să cânt doina cu foc,
căci de-acuma n-o să-mi pese
de vremile ne-nțelese.
pornirile-mi peste trup
aș vrea ca să mi le rup
să uit de tot ce mi-i drag
și să stau cuminte-n prag
și cu pașii-n smulgere
să cad printre fulgere.
în coasta amurgului
să-i dau apă murgului
să mă duc-așa năuc
ca pe cel mai drag haiduc,
în bătaia vântului
la capul pământului.
dacă viscolele latră
și prin mine si prin piatră,
eu îmi iau merindele,
doina si colindele,
și-am să plec în veci de veci
pe pustiile poteci.
știu că este calea grea,
dar câte zile-oi avea
vreau ca trupul să-l răscoc
la jerbe roșii de foc,
topindu-mă-n fulgere
pe dureri și plângere.
10 februarie 2011
002065
0