Ion Ionescu

tu ești pământul… tu ești pământul meu din brodină în care-am semănat iubirea mea și ai crescut ca floarea din grădină și te-am păstrat ca pe o peruzea. ești cartea mea de dragoste pe

rugăciune trimite, Doamne, câte un înger, ca semn al depărtării sfinte, să vină noaptea pe la mine, să-mi pice-n suflet trei cuvinte. ard către Tine, biet tăciune, mă sting și simt că nu

țară am trecut peste carpați ca o pasăre în zbor și-am văzut din depărtare cum se zbate un popor, peste munți și peste văi doar tăceri pustiitoare și o vară secetoasă, dominată doar de

cântec târziu peste umerii tăi blânzi trec cu ochii mei flămânzi și gânduri ce pun la cale cum să-ți fure dumitale nurii dragi și ochii dulci, noaptea pe când mi te culci, floare din vise

clipa frumoasă se ghemuie amurgul în unghere și soarele s-a înecat îm mare iar luna între vis și-ntre veghere se plimbă țanțoșă pe carul mare. tu stai la fereastră pe umărul

viață mlădioasă cornul lunii strâmb, a căzut pe câmp taler de argint printre mărgărint. lasă-mi-te, lasă viață mlădioasă, peste timp de dor ca floarea-n pridvor. seara în pădure, la

cântecul lui orefeu încercam să ies din moarte, parcă aș fi fost orfeu, euridice, în ce parte s-a rătăcit sufletul tău? dureros și greu să țip, euridice, să nu mori, clepsidra a rămas fără

timpule ce se-ntâmplă, timpule, cu mine, tot mereu mă-mbătrânești, cu anii, în clepsidra vremii care vine, am din socoteli numai pierzanii. părul tinereții deja s-a albit, a căzut argintul

iubito faci palma căuș ca-n spicul de grâu, beau apă din pumnu-ți cum beau dint-un râu, privesc la părul tău galben și lin cum curge-ntre pietre de-argint și rubin. te mângâi cu mâna cum

rapsodia primăverii să pătrundem în tainele primăverii, să luăm soarele-n mână și să-l mângâiem ca pe-un sân de femeie, să ne jucăm cu razele lui, desculți prin copilărie, pe iarba verde din

să mai visăm Să mai visăm un vis de-odinioară, În ceasul tainicelor clipe de-nserare, Când păsările trec acasă la culcare Și noi ne-ntânleam a nu știu câta oară. Să mai visăm la timpul ce-a

toate trec pe lângă mine toate trec pe lângă mine ca un râu leneș printre coline, lună și stele, soare și cer,toamne și primăveri, a trecut și iubita pe lângă mine ca o fata morgana, parcă era

sonet apusul se topește parcă-n sânge, iar seara răspândește mirosuri de parfum, țipenie de om nu e pe drum, singurătatea serii parcă plânge. bizare amintiri pierdute în trecut, un vis de

eu te-am iubit, femeie eu te-am iubit, femeie, perlă de diamant, mi-ai fost mereu iubită iar eu ți-am fost amant. te-am ocrotit o viață tu, floarea mea de dor, dar nu ți-am spus-o-n

melancolia mea melancolia mea, melancolie stinsă, în nopți de iarnă tot mai dulci, mai du-te,-acasă, dragă, să te culci și lasă-te sedusă și învinsă. natura toată doarme-n agonie, într-un

ce mă-nfioară… ce mă-nfioară e ultima zi, traiul ultimei stingeri , când, doborât, mă veți zidi pe-altare de îngeri. ce-i pasă codrului de-o creangă în marea trecere, moartea îmi cânte-n

poem de dragoste ultima picătură de rouă moare pe-o floare albastră ca cerul, ziua se naște din haosul nopții , luptând cu lumina, ochiul meu e o frântură de cer înlăcrimat ce soarbe din

începe să miroase-a primăvară începe să miroase a primăvară, pe glesnele copacilor mugurii respiră, vântul trece-acasă să se culce, soarele zâmbește printre plopi și ca-n oglinzi

creanga Ta firavă câteodată sunt haihui și mă simt al nimănui, plutesc prin cerul cu stele rumegând vise rebele, încurcând viața și timpul încercând să urc Olimpul, ca Sisif mă zbat să

de ziua ta, Emine ( scris cu ocazia celui de al 162-lea an de la nașterea sa) 15 ianuarie 1850 din trecut, din adâncuri de cer, ai căzut ca o stea orbitoare, peste iarna noastră de

eu vin din lumea lui foaie-verde Eu vin din lumea lui foaie verde De unde dorul este pribeag, Unde dragostea ni se pierde În tot ce-i frumos și ni-i drag. Eu vin din lumea lui