Ion Ionescu

februarie are dinții tociti, se chinuie să iasă din iarnă, pe geamul verandei florile s-au ofilit, oamenii se preling peste lacrimile mele, ciudat ritual pe retinele iernii peste cerul

meditație în mine este o răscruce a lumii în care locuiește umbra tristeților întregului neam, toate luminișurile din colțul inimii sunt șubrede și eu le golesc și mă epuizez ca

Frunză verde dor de dor Iar mă doare un picior, Iar visez cai verzi pe cer Care-apar și care pier, Așa ca nălucile, Rupându-mi ulucile. Frunză verde trântitură, As mai face câte-o

amurg plin de mituri te voi muta-n cântec de liră, sub teiul înflorit, vom incendia luna, din stele, curcubeu –ștergar, vom face sub povara nopții și eu, visător, peste zări de nesomn voi

vin cu trenul acasa la voi dar casa –i încuiată, unde ești mamă, unde ești tată, de ce ați plecat și m-ați lăsat singur să descui copilăria c-o cheie pe care n-o mai găsesc? vă văd figurile

Steaua mea a căzut de pe cer Si-a rămas spânzurată-ntr-un timp efemer, Se zbate-n neant să cadă în haos, Căutându-și un veșnic repaos. Steaua mea- trecătorul destin- Abisuri de vise la un

în ceața nopților de vară când toate par ce par a fi, eram și eu un fos de pară ce-ardea în nopțile târzii. eram grâu, eram secară, bătut de vânturi de seară, eram busuioc în floare ce-l

am săpat am tot scobit în stânci de granit și n-am dat de lacrimi, am săpat în fântâni adânci și n-am dat de apă, am săpat în suflete și n-am dat de

Aș vrea să zbor dar nu mai pot, mi s-a frânt aripa în două, aș da pe ea avutul tot, de mai mi-ar crește alta nouă. pribeag pe un catarg străin, privesc azurul cum s-a-nchis și cum din zborul

acestă femeie e beată- nu de fericire- a fost abandonată în stația de metrou și și-a pierdut cărarea. și-a spânzurat sentimentele de gardul grădinii botanice și, goală, s-a dedat

mi-a trecut cheful de scris poeme… mi-a trecut cheful de scris poeme, am plecat, mi-am luat lumea-n cap, nu mă mai interesează mail-urile, vreau să fac un compromis provizoriu cu voi

astăzi am deschis lada de zestre a mamei astăzi am deschis lada de zestre a mamei, o ladă veche, uitată în podul casei, acolo am găsit moțul meu, firișoare de păr blond, infășurate într-o

insomnie, neliniștit tunel insomnie, neliniștit tunel al întunericului, aud din tine îndepărtatul fluier al trenurilor de noapte care mi-amintesc de trecutele despărțiri. violenta chemare a

ce mă-nfioară… ce mă-nfioară e ultima zi, traiul ultimei stingeri , când, doborât, mă veți zidi pe-altare de îngeri. ce-i pasă codrului de-o creangă în marea trecere, moartea îmi cânte-n

copilărie, poartă-mă... copilărie, poartă-mă prin acestă ploaie și reîntoarce-mă în portul meu pustiu, în acest gingaș cuib al visului unde iluziile fără metafore îmi deschid

din rune, doină, te-ai năsut, din patimi, delir de suflet îngropat în inimi, prin codri dragi haiducii te-au cântat, la plug țăranii te-au avut tovarăș. din vrăji născută și apocalipse, prin

tu ești pământul… tu ești pământul meu din brodină în care-am semănat iubirea mea și ai crescut ca floarea din grădină și te-am păstrat ca pe o peruzea. ești cartea mea de dragoste pe

de ziua ta, Emine ( scris cu ocazia celui de al 162-lea an de la nașterea sa) 15 ianuarie 1850 din trecut, din adâncuri de cer, ai căzut ca o stea orbitoare, peste iarna noastră de

POEZIE, MURG DE SEARÃ poezie, murg de seară, ce alergi spre infinit, vii din frisoanele spasmodice ale sufletului, din inima frigurilor dragostei și a morții, te înalți la ceruri ca o

eu te-am iubit, femeie eu te-am iubit, femeie, perlă de diamant, mi-ai fost mereu iubită iar eu ți-am fost amant. te-am ocrotit o viață tu, floarea mea de dor, dar nu ți-am spus-o-n

mi-ai furat inima, mario, și-ai arnuncat-o în noroi, ai dărâmat toate catedralele din mine și m-ai lăsat o întinsă sahara, peste care bat vânturi pustii. degeaba mai vii la mine ca un

eminescu, domnul nostru m-am întâlnit cu domnul eminescu în tinerețea mea la umbra teiului în floare, era în luna mai când natura nuntea fluturi, nu știu dacă visam ceva mi se părea că

-Măine e joi, Eminescule, lasă totul baltă șî pregătește-te de vizită!-îi atrase atenția Miron Pompiliu care trecuse pe la bibliotecă pe la el să vadă ce mai face. Îl găsise îngropat în tomuri de