Poezie

am răstignit timpul

1 min lectură·22 ianuarie 2010

Mediu

am răstignit timpul pe o ancoră ruginită-n amurg,

soarele spânzurat și-a vărsat peste dealuri tot sângele,

s-a lăsat seara ca o enormă ampretă în vechiul meu burg,

toate-au rămas ca o efigie, suflete trist, plânge-le!

plânge timpul care-a zburat ca o pasăre cu pene albastre,

plânge-ți clipa când ți-a zburat din inimă prima dragoste

și când s-a topit cerul în ochii iubitei de ploaia de lacrimi

și-ai îngropat prima tristețe în marea de patimi.

torc umbre în seară ce-și mistuie vlaga-n amurg,

izvoare de doruri vibrânde prin venele mele ce curg,

frânturi de-amintiri care nu vor să-și mai găsească cărarea

ca paseri sălbatice, cu zborul lor, împroșcând zarea.

strâng patima la piept ca pe-o dragoste mare de tot,

să mă leapăd de ea și de trecutul ei nu mai pot,

strâng patima-n brațe, sălbatec, în urmă să-mi sune,

la cesuri de seară, în clipe albastre când soarele-apune.

amestec de-amurg cu gânduri funeste și dor leonin

de trecutele clipe ce-au zburat și niciodată nu mai vin,

cad precum confeti pe umerii mei, amfore grele,

în noaptea de patimi, lumina de luna și ploaia de stele.

2008

001.083

Ion Ionescu. “am răstignit timpul.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/ion-ionescu-0034387/poezie/13924964/am-rastignit-timpul

Comentarii (0)

Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.