Ioan Postolache-Doljești

așa cum vibrația undei stă la baza materiei întregului univers universul poetic are la bază tremur de gând și-atunci gândurile noastre-s caligrafia ghemului șerpesc din care se întrupează

Ah, clipele, vârfuri de ace, Le calc atent cu tălpi de gând Desculţe, nu ştiu până când, Habar nu am dar n-are-a-face. Îmi cade viitorul în trecut Fulgerător, n-am timp să ştiu de-mi place Şi

calc cu fereală prin vie, tată și las butucului ochi cât mi-ai spus tu lăstarii îi tai cu grijă de parcă ai fi lângă mine e cald și mă dezbrac de antijantimoticoteul cum îi spuneai în derâdere

e ger de piatra se ascunde în ea să nu crape pentru tine sunt invizibil treci prin mine nu-ți sunt un obstacol și ești îmbrăcată numa-n ideea cămășii de noapte rozie până la jumătate de

poetul măi copile e un matelot văzut de unii cam nebun dar nu de tot ci doar scrântit atât cât foaia să o vadă mare cu luna călărind spinări de val şi stelele din cer răsfrânt pupându-se cu

a început masacrul mieilor inocența lor va fi băgată-n cuptor va sfârâi pe grătare fripturi tăvălite-n mujdei din ciorba dreasă cu smântână capul de miel cu stevia opărită lipită de el îi voi

eu știu că n-am acces la nemurire nu sînt din clan din gașcă sau din grup cine să spună ăsta-i bun eu îl cunosc cine să-mi spună versul pe de rost cînd eu sînt nimeni în universul cel

c-un ciob de oglindă prindeam soarele toamnei plimbându-l prin pod în colțuri surprinși păianjenii își tremurau pânza râdeam uite colo pestrița nu-i mâncată de dihor stă pe cuibar n-o spun

păi, mai nimic nu-mi mai merge ca lumea de o bună bucată de vreme şi nici n-are cum. sunt un circ ambulant şi blocuri sunt acum pe maidane. unde să-mi mai intind şi eu cortul? şi-apoi cui îi

pendulam în colbul stelar căutîd reazăm pe clipocitul valurilor. pluteai unduietor ca furată de-un vis. te-ai oprit alunecînd pe corali și,îndreptîndu-ți privirea spre cer,ai ridicat

se miră pământul în mijloc de toamnă de ce nu-l îmbracă veşmântul de frunze de ce mărul încă-şi împinge seva în ramuri de-i crapă iar mugurii şi înfloreşte se miră de floarea-i târzie ştie că

e o zacuscă de gânduri în pod, bajici în loc de ferestre-mi sunt ochii spre lume la începutul acesta de lună ce, bine a spus cine i-a zis că-i răpciune. în pod pânze mai vechi şi mai

dacă nu văd rostul de-a găsi ascunziș după beldii și brațe ridic în abandonul predării e doar că într-o viață trecută poate am fost pasăre și astăzi ca om nu știu ce-nseamnă să zbor fericit în

copilo de două ori ai deschis gura rujată ostentativ mimând statutul de vampă de care un dram n-ai habar vorbind despre moarte clocotesc promisiunile vieții în tine de miracolul ce ți se

copilul de-am fost așteaptă-o minune îl ajut să deschidă ușa sufrageriei îi dau telecomanda apasă copile bradul se-mbracă-n lumini pâlpâind în ritmul muzicii unui colind șiroind peste globuri

poate că sunt un nesimțit de mă trezesc după... sculare și-s moale tot doar într-un loc prea tare poate că sunt un nesimțit ceva se-ntâmplă sunt uimit e-adevărat sau mi se pare de mă trezesc