Ioan Postolache-Doljești

Credem că ne suim pe clipe şi Suntem nespus de bucuroşi, deşi Ne prăbuşim spre moarte-n ele, Dar zicem nonşalant: hei şi?... * N-ai cum să ştii cât eu tânjesc După-ai tăi ochi

alene pe trotuar lunecam printre oamenii grăbiţi care-ncotro. ca-ntr-o capcană de clei pentru şoareci un gând se căznea din greu să-mi spună că oamenii ce-i văd sunt cuvinte şi graba lor e

i-aș spune lumii: lasă-mă! dar lumea nu știe de mine, pe bună dreptate, cine sunt eu, trecător prin pânzele luminii, fonem, consoană, vocală, poate-un sclipici, refexie pe

un bostănel cu floarea-n cap la telefon m-a întrebat dac-am mai scris ceva ce-am mai postat i-am zis accesul ți-i permis de ce mă-ntrebi păi nu din alea să mă screm citind ci vreau surprins de

turnați-mi vin în cană că-n seara asta simt pe suflet un vezuviu arzînd dezlănțuit să-înec în vin viața și-al lumii chip murdar nu stați umpleți-mi cana cu vin de murtfatlar băbească ori

tăcând păcătuieși în post spovedește-te hârtiei e sfânt cuvântul poeziei tăcând păcătuieși în post neprihănit ca de copil ce-a fost de vrei ca sufletul să-ți fie spovedește-te hârtiei tăcând

amurg trenul pleacă ne facem cu mâna cum nu ne-am făcut niciodată eu frate mai mic tu soră mai mare suntem cu zăpadă pe tâmple amurg trenul pleacă unde am rătăcit o tinereţe întreagă şeful

îţi oblojeşti secundele bolnave de dorul verii ce-a trecut de noul început pierdut îţi oblojeşti secundele bolnave cu versuri aparent gângave fără substanţă-n conţinut de dorul verii ce-a

în ziua de probajeni m-a anunţat că vine cu glas schimbat, insiduos, de prună coaptă. m-am prins că-i ea, i-am zis: iubire, vino, te-aştept cu inima ... sculată. a-nchis. am dat-o iar în bară,

auzisem de ea știam că-i din Moldova și-atât. o vedeam bălaie plinuță cu năsuc lătăreț și râzând cu bujori în obraji. întâi a venit Alexandru înalt cu trăsături împlinite cu lumină pe chip ce

titirezul ei de viață că mereu își schimbă polul ca pământul șarpe-ți sunt captiv iubito cum e pentru el dragonul să mai fim ca altădată de trei sute treișpe ori nu ne-ar fi de-ajuns

hai te rog trage heblu stinge lumina e timpul uitării vremelnice doar câteva ore nimic idei în scutece altele babe fomfăind blesteme descântece curveți și curvete măicuțe și sfinți gânduri

dacă iubești să nu judeci să ierți sub ploaia caldă-a iubirii păcatele mor mânia rănește și rănile dor dacă iubești să nu judeci să ierți gândul vrăjmaș te face de-ți vine să te sui pe

păienjeniș de cărări ca-ntr-o pădure în creier urme de pași făcuți de oameni dihănii de azi și de ieri... azi îmi voi purta iar printre semeni pădurea cu ciute schiloade și râși betejiți de