Ioan Postolache-Doljești

când ți-a crescut copac umbros în priviri era tot primăvară iubito și eu credeam că e doar o toană îți atârna ofilit ghiocelu pe sân te-ai lăsat dezbrăcată albă și moale statuie plângeai în

dau gropile-n el. cu coada bârzâie la sine face ochiade, se vede pe stâlp, văzduhu-i tot la picioare. cine mai are limbă cu degete autostrăzi bifurcate și lumea în palmă? contemporanii?

peste tot în bătătura ogrăzii în oborul de păsări pe toate cărările grădinii minuscule muşuroaie de humus şi era zi de april venită din noaptea cu lună de-aiurea un gând - respiră

lumânări și flori pe morminte stinse de vânt lumânările plâng cu lacrimi încremenite printre flori vestejite într-o teribilă tăcere cruci înnegrite plecate prăvălite de oameni uitate la căpătâi

din cărți aveam oarece cunoștințe despre lumea deltei imaginar fascinat de miracolul bănuit al vieții din acest habitat la limita dintre pământ și apă hoinăream cu undița și minciogul pe umăr pe

de-mi vei mînca femeie din colivă să lași la păsărele ca prinos din ea și ele să se-nfrupte c-am fost pe zborul lor invidios cînd ai să bei la sîmbete la moși să lași să cadă-o picătură că

briceag închis cu limba-n plăsele ţi-e gura, sub tâmplă berbeci, întrebările se bat cap în cap. anul ăsta îţi pare că pute a turbare în lume? dar cine, mă rog, eşti tu să-ţi dai cu

simți imperios că te cheamă cuvântul să-l spui? privește-l bine poate fi o șopârlă odată scăpat se face varan cu bale-otrăvite venindu-ți pe urmă o știi la naiba și-ar trebui să faci din

terminaseră claca la despănușat de popușoi și veseli erau toți după friptura de berbec la cuptor și cănile de vin băute două lămpi de 12 focuri luminau încăperea bărbații ciocneau tot mai des

crescuţi mi-s perii pe picioare, ierburi. în pantaloni eu mă-ntâlnesc cu tine că nu-s maimuţă şi îmi e ruşine şi-avansul ţi-l resping chiar de te tulburi. în piept mi-eşti tu şi ochii-ţi sunt

țimbale tobe lăute și corni în tumult... gladiator fără arme buzdugane lănci șișuri harpoane ori scut gol pușcă doar cu goglenderul viu în arena învingător vreau să fiu corul cântă aezii

aminte-ți aduci de mărul ce l-am pus în grădină abia ne luaserăm eram tineri nebuni și frumoși acadea era viața și noi pofticioși eu ăsta sunt și ți-am arătat portaltoiul iar altoiul ești tu

apă cu gura de la trei fântâni să aduci și să faci turtiță și mută în spuză s-o coci te duci și o dai porcului numeri grohurile din clămpăneala lui și-ai să știi câte zile sau luni mai ai până te

ca-ntr-o euforică furie de dor de-aerare aduni în saci menajeri din șifoniere sertare cotloane vechiturile și le duci la gunoi dar parcă nu-i de ajuns de febră cuprins faci vraf împrăștiatele

deschid în noapte fereastra și caut s-aud măcar un zvon de cuvinte doarme orașul cuvintele dorm porumbei cu cap sub aripă plimb ochii la stânga la dreapta în sus și în jos oare am uitat să

ia uite doamne fulgii cum mai cad făcând o concurență neloială cu părul meu rărit și alb și-i frig și-i noapte în genunchi rup gânduri să-njghebez un foc că-mi tremură singurătatea iată-mă zic

să vezi și să nu crezi ce-ți poate fi un prieten pe mine doamne doamne m-a blogoslovit c-un psiholog cărunt astăzi cândva poet cu mine prin cenacluri eu paria acum el șef de cabinet când l-am

tăcerea ta ciută cu nări fremătânde adulmecă feromonii sau temeri enigmatice insistente două mici găuri negre ochii mă atrag de unde voința împotrivirii și totuși dacă-i doar o