Ioan Postolache-Doljești

a mai trecut un an cu bune rele un altul a venit şi-l iau în braţe îl pup pe creştet ţi-l întreb de-mi vine cu belele şi cu harţă râde-ntr-un fel doar să-mi arate dinţii se scarpină în cap şi

Eram mare de-acum. Ajungeam să învârt roata fântânii şi puteam să-i privesc în adânc. Cum mătuşa Soltana era mică de stat şi mama nu se mai putea apleca peste colac să deşarte ciutura în găleată,

revine meteahna mai veche când nu te aștepți ca zvâcnitura unui tic de care credeai că te-ai lecuit lut moale galben verzui cu balegă iute de cal și scuturătură de fân întins peticit pe peretele

tăcerea e apă potabilă-n gură, îmi zic, şi o-nghit să scap de nodul din gât. când pute sau e prea amară o scuip, iau şipul cu vise ascunse şi fac gargară, tăcerea devine dulce ca apa băută după

poeţii sunt păianjenii luminii şi din lumina luminii ţes plase de cuvinte în care să se prindă vor ei atenţii fabuloase şi aţâţări de minte din oul de debut visează capcane mari

urcând cărări pe curmeziș descânt dalacul urmelor fugare bag câte-un ac în lumânare urcând cărări pe curmeziș ca-ntr-o-nțărcare pe furiș adăst la cugetări gregare descânt dalacul urmelor

....................... ne pierdem mereu şi mereu în nimicuri de parcă viaţa nu are sfârşit, o îmbrăcăm prea des cu veşminte de clipe murdare... treziţi prea târziu, cu mirare, de-a proasta,

Sui în urma lui ăl bătrân pe scara pusă în gura podului șurii și-mi vine să râd stiind că el nu mă vede pentru că eu încă nu sunt născut. Pentru mine-i ușor, așa, fără trup pot fi oriunde. Ce-ar

prea mult timp să văd că singurătate e umbra că viața-i și ea o umbră ce-apare sub soare crescând de la mic la mare singurătate căuie ce trece... consistență vremelnică și trufașă amestec

O fi,ea,abstinența și bună și cu har Dar eu consider crimă să nu bei un pahar. Catalizează vinul preaplinul de pe suflet, Că-n vin revin strămoșii și ni se dau ca dar.

în veșnica primăvară a lumii poeții sunt fluturi metamorfoza e lungă și grea omizi mai mari ori mai mici ne târâm devorăm facem pânze în urmă lăsăm excremente în stadii larvare mulți mor ne

alergam, râdeai, îmi spuneai: acum sunt ușoară, îmi vine să zbor... ................ unde-ai zburat? ești la fel de ușoară? dor îți mai este de noi? dor amintirile... dor?

mă plimb pe străzi şi caii verzi în loc de şei au cergi de flori de pe pereţi la mine vin să-i călăresc pe deşelate nepotcoviţi fără căpăstru cu gât cabrat mă duc la trap galop

ţineam în braţe pruncul nou născut şi te priveam, firavă azalee, şi mă-ntrebam năuc: cum de-ai putut să te deschizi atât de mult, spre bucuria mea, femeie?...

întâi a fost să te văd de tine ochii mi s-au umplut guri de nesaț te-nghițeau în clipiri tot mai dese râdeai și soarele pe geană de-amurg se hârjonea în părul bălai cu boarea de vânt briza

toc la şişcă ghizdeiul abia cosit ca mine e şişca de veche nu mai are apărătoare pentru valţuri şi tambur de cuţite ca şi mie teamă de a cădea în ridicol tocăm amândoi realitatea verde şi

în toamna ce sunt, cu sufletul în bură rece de ploaie şi ceţuri, priveşte-mă şi fă, Doamne, cum am făcut şi eu cu drosofilă captivă în sticla golită de vinul adus de la ţară. degeaba am

poetul e un pian cu clape albe și negre ca viața cuvintele-s note toate în el săltărețe sau grave pe portative de vers cântă cu degete răsfirate de gând arii balade sonate

cu spatele de soare prăjit până la prânz, apoi la umbră, sub sălcii, am stat cu ochii pe plută degeaba până spre seară că n-am avut nici un ţâc. - ţi-ai făcut damblaua... şi doară ţi-am

aparent toate-s la locul lor ochi în orbite gura sub nas gâtul sub barbă s.a.m.d. până la talpă omul- femeie bărbat ca-ntotdeauna familii cătune sate comune orașe județe regiuni țări

Cred că e timpul să beau o stacană de vin, acum, cănd încă mai tremură,arsă, bătrîna frunză pe lujerul viei, vin nou, tulbure încă, să cred că beau din cerul senin miezul de sînge și lacrimi