Ioan Postolache-Doljești

aici nu-i lagăr de concentrare nici măcar o șoaptă nu te cheamă aici vii și pleci cum și când vrea mușchiul tău cardiac ești sau nu ești după plac taci și vorbești după chef pradă sau prădător

singur cu două mâţe care-n nadir sar insistent pe clanţa dormitorului din interes dar mă mint că au grijă de mine. o nouă zi în cuşca de beton în care mă simt şoarece în cuşcă de elefant. acasă nu

asta-i problema doamna doctor că nu prea știu cum să vă spun da știu că e cabinet particular am banii cum să nu dar nu vreau să știe fiică-mea i-a fost asistentă și-i prietenă cu fosta soție eu

a fost prăpăd de fulgere în cer un ceas întreg pân` după miezul nopţii fără de tunete spăimântător doar muget grav tremurător prevestitor de moarte... în sânul nopţii singur în balcon sub

vădane amândouă şi prietene de-o viaţă, pensionare, locuind pe-acelaşi palier la bloc, de-o vreme nu îşi mai vorbesc deloc, mocnesc şi-s gata să se ia la harţă. tărăşenia a pornit la piaţă când

stângaci dar nu prost caraghios părând uneori la pas în mersu-i bățos conștient că cerul îi e interzis oricât și-ar dori pinguinul și-a făcut marea cer să zboare în el sfidând rechini și

în paranteze pe puncte puncte doi nuștiunimeni pe țambal de cuvinte rasol și copită spre mâinile șui spune-mi cui și bate-mă-n cap cu tocul de lac fără pește Ri în golf de

an după an zi de zi dimineața plini de avânt la melițoiul existenței începem tocatul mărunt mănunchi după mănunchi de speranțe poate poate vom ține în mână măcar la urmă și doar pentru o

ca într-o vărsare abundentă a fierii simți amarul vâscos al dezamăgirilor umplându-te cernit sufletul zi de zi asistă la agonia și moartea speranțelor și crește mânia neputințelor oportuniști

pe buza cerului soarele se ștergea la ochi de câte-a văzut pe pământ clătinându-și amurgu pe mine nu m-a văzut am ținut post negru în sufragria mută am întins sufletul covor să-l aspir să-l

Mare albă e jurul Afară e ger Răni deschise-s vocalele în cuvinte Tu mă aștepți în pământ eu te caut în cer Iarba de dor înfrățește cuminte Soarele bleg urcă domol Orașul e-o

cu fiecare definitivă plecare din cercul celor dragi ție îți simți mai acut vulnerabilitatea și-n suflet un cârcel chinuitor de disperare-n neputința ta de oaspete al pământului gâtuie sec cu o

tocmai când credeam că am libertatea la masă să stau și bucuros am venit cu mâncarea de-acasă tu vii și-mi iei blidu din față și-l zvârli spune-mi că masa e ocupată și nu mă supăr sunt obișnuit

nu-i pentru suflet uşor să te vadă albit când el încă se simte copil mulţumindu-i cu mâna pe crucea veche de lemn mamei că din carnea şi sângele ei te-a făcut dăruindu-te lumii trecător pe pământ

ai mei obosiţi, ai tăi boboci de flori. altoi tu, sufletul meu portaltoi. pe creanga din vârf trei sâmburi rămaşi din rodul trecut, ofrandă, parcă, pentru Tatăl, Fiul, şi Duhul cel

și calcă prin zloată zăpada fleșcăită murdară o simte răceală udă-n picioare atent să nu cadă ferit se strecoară printre vârstele străzii prea mulți într-a treia își îndreaptă spinarea constată

ba nu nu-mi spune nimic sunt mulțumit că exiști și fericit că mi-i gândul la tine nu nu nu de-o mie de ori te rog nu spune nimic mi-i teamă lasă-mi visul spre tine să facă ce-o vrea măcar o

număr iubirile de ce-mi ies mereu fără soț că n-am din ce să extrag radical rezultatul fiind mereu unu a mea pentru lume prezentul prezentul nu-i oare un câine dalmațian pătat de

am învăţat un cactus să bea vin canaru-mi cântă-n esperanto motanu-i la pian cu o sonată Miuzet mă miaună în alto pisoii zdrngănesc la mandolină şi papagalul s-a-nvăţat să-njure bătând în

îți amintești eram copii aveai rochță cu buline eu pantalonii scurți kaki puștani frumoși naivi vecini era în primăvară soare flori pe-ascuns ne-am întâlnit la tine în grădină aveam în sân