Ioan Postolache-Doljești

umbrele noastre beau apă din pumni ascult foșnetul stelelor chemare a vieții și-a morții clipă de clipă tu ai șansa renașterii născînd un copil eu n-am nici una și scriu să rămînă ceva și din

ea a trecut lăsând în urmă discret o dâră de parfum adulmec nu știu de-i salcâm tei liliac ori crizantemă stau în răscruce privesc lung a fost s-a dus cum s-o ajung sunt patru puncte

te-ai născut start o rupi la fugă și fugi fugi și tot fugi lași în urmă pelinci hăinuțe mereu rămase prea mici vrei mereu haine noi... într-o zi îmbraci costumul de mire doar pentru o

te știam doar un crăcănat al pământului urât și temător cât e ziulica de mare cu firul de pir te scoteam din ascunziș fiind numai bun de pus în cârlig momeală irezistibilă pentru clean și ce

poeziile sunt fărâme de suflet rânduite-n cuvinte trimise lumii în plicul roz al iubirii mesaj de bucurii tristeți și speranțe cepuit în sticla zvârlită-n ocean val după val spre un țărm spre

apă lutoasă curg după ploi mâlul mi-l port fără silă așa-i când ești abur de nor răsfățat de raze-n înalt cu dor în sărutul pământului n-aș vrea să sfârșesc într-un canal colector mi-aș dori să

ce mă fac cu tine suflet că uite veșmântul ți s-a-nvechit aproape de zdrențe îți este veșmântul și tu privești tot cu uimire la ziua ce vine tot ți se pare că-i încă o scoică pe care vrei s-o

îi cer creierului ajută-mă vine 30 decembrie să facem o odă un imn pentru țară care țară tânpitule care țară că v-ați bătut joc de ea... v-ați repezit ca proștii la gogoșile

mai... sau poate numai o țâră scrântit văd iarna asta fără zăpadă ca pe-o oglindă de suflet pălit într-o doagă de-o dragoste zurlie dar caldă și-mi zic ce tu nu exiști dacă-mi spui că iarnă la

moto: să fim frumoși cât se mai poate și clipa s-o trăim din plin făr-a ghionti cu ură dând din coate trăim atâta de puțin... sfârșit

-i că nu se există scârțâie-n pârghii și-n unduire de fulg cu bătaie: bă nucșoarele-ți toacă pe fluier de zori din culcări serii scurte ca în mesteceni orb la urmele vulpii cocoșul las'

e primăvară și-o iau razna cu inima gândul și alte cele prin clipele terne mă-mpiedic de raze de muguri de tine de stele... * umbre și vis pe pământ ne deschidem ieșim din

de-o veșnicie parcă-i semaforul pe roșu din căldura din șale provocată de contracțiile aiurite ale mușchilor în evitarea căderii simte doi muguri de durere ce cresc șiroind prin balamale de

în goana secundelor timpul se naște și moare o simt subliminal cu toate celulele după n zile nimic nu rămâne din cel care sunt pe o fotografie în care azi nu mă recunosc am scris la moment

........................ văd cerul bunicule și din ochi privirile mele se-agață de stele ca niște sfori de-aș trage de ele m-aș ridica dar nu atât de sus să pot zbura pentru că bunicule nu-i

la mine-n cap cuvintele-s imagini se derulează-un film când te citesc oricât de derapaje-aș vrea să mă feresc la mine-n cap cuvintele-s imagini e mult gunoi încerc să-l las pe margini curatul

femeie tu cruce cu brațele moi lemnul tău verde de sevă mustind ce zici vrea să primească țintuiri de piroane exaltat nici măcar cu chiloții pe el șuguind o-ntreabă pe eva-i întinsă în pat mai

doi cai de-acelaşi leat, bătrâni, păşteau, molcom din coadă dând să se ferească să nu le intre bărzăuni în cur. privindu-i în tabloul primăverii, bucolică imaginea îţi pare însă, nu. vorbesc