Ioan Postolache-Doljești

în tine, în mine, în tot ce e viu,
ca indivizi,odată cu moartea,
pentru noi moare şi lumea...
n-o doare în ...cot pe lume
că eu am murit. doar
pentru mine lumea pe veci a murit...

am lecturat cu plăcere, Ioan.

şi n-am văzut o pisică sălbatică
ci una ce aşteaptă un suflet curat...
frumos zis. Ioan.

tidvă

din

troacă zic oltenii tigvei.
hai c-am zis-o...

care oase sunt mai sus de umeri?
vertebrele gâtului, care nu intră în socoteală,
la fel şi dinţii din gură.
dacă în proverbe le e locul şi,
unde nu-i cap vai de picioare,
prostul are cap pe umeri ca să nu îl plouă-n gât,
atunci zicem metaforic ţiglele de la mansardă...

craniu
cap
căpăţână...(varza creşte şi în câmp)...

s-a dovedit măcar titlul inspirat,
"fără cap..."
mulţumiri, Ioan.

îl vrei pe nemţeşte
atuncea îi spunem VAX.

numai la tine mă milogesc,
te rog dă-ţi cu părerea.

Cu mulţumiri anticipate şi după, Ioan

însinguratul pensionar dintr-un apartament de bloc,
îşi leapădă în zori pijamaua bucuros că e bine mersi,
pentru noua zi care începe. îşi leagă baiera pantalonului
de trening. bagă de seamă că ninge afară. deschide fereastra
cu gândul să ia de pe pervaz pospai de zăpadă, să-l treacă
pe faţă şi ochi, pe gât şi pe piept, să-i simtă răcoarea
şi bucuria de-a fi încă viu măcar o zi.
privit co ochi dinafară, bătrinelul pare că-i şui dar,
sub tâmpla lui morisca gândurilor se-nvârte pe mai multe paliere
deodată: amintiri, intrebări,melancolii, viaţă cât a fost,
este şi cât va mai fi... necunoscute sunt cărările tâmplei...
cât îşi face cafeaua bibilicul pe şestache lucrează.
în aburi de cafea şi fum de ţigară ideea trecerii se vrea
mângâiată pe creştet şi starea de acum să fie furată
uitării din graba ninsorii de clipe.
scrie. cuvintele vin de la sine, simpe ca şi viaţa lui, fără pretenţii.
îmbârligături şi brizbizuri, înfiripând tabloul trăirii de-o clipă.
stinge mucul ţigării,citeşte. mda, moşul din geam nu-i încă prea şui.
deschide leptopul şi o postează. personale sau... o reciteşte.
îi place cum " ziua se deschide ca o gură de prunc cu muguri
de dinţi căutând sânul luminii" şi zice că numai şi pentru atât
şi merită a fi poezie...

mulţumesc, domnule Ionuţ, pentru analiza făcută cu răbdare şi
la obiect.sunt de acord până la "am descoperit un poet inteligent..."
şi m-am oprit. am scuturat buimăceala din cap şi m-am văzut cu amărăciune
cum trec de fiecare dată cu ochii privind lăturalnic la dicţionare
invidios şi umilit de câta necunoaştere zace în mine. din amintire
l-am auzit pe tata zicând: - măi, Ionică tată, nu râde cu gura până
la urechi de bucurie că plânsul te-aşteaptă la colţ, nici otrăvit
de durere, că cerul nu-i totdeauna cu nori, iar la laudă să nu te înfoi
că nu depatrte altul te-aşteaptă să te stuchiască-ntre ochi...
mă gâdila nespus de mult remarca, recunosc. noroc de mine că vine

domnul Nanu şi-mi spune că numai capul şi coada sunt bune şi-mi
trezeşte o amintire cu mama umpând piele unui gât de gâscan, cu
amastec de ceapă călită, jumeri tăiate mărunt, orez şi crupe
din belşug, ca o chişcă. fiartă , prăjită-n untuă... mamă, ce bună...
mulţumesc pentru asta şi pentru stea.

doamna Elena,
mă bucur că poezia mea va transmis linişte, emoţie, frumuseţe.
zi de zi aşa ar trebui să ne fie viaţa...
mulţumesc de popas şi atenţie.

doamna Dani,
să îşi aducă cineva aminte de zisele tale, asta da, e ceva.
oare nu asta-şi doreşte orice autor? cuvântul scris şi publicat,
nu ştiu de ce-l asemuiesc cu un pisoi aruncat în lume, speriat
căutând şi sperând să dea de un suflet iubitor şi curat...
mulţumesc, sărut mâna. Ioan.

mă întorceam de la o şuetă cu e simpatie de demult
la o cafea botezată de-ajuns cu coniac încât
conversaţia să ia turnura unui joc presărat
cu vorbe în doi peri, aluzii indecente ce trezesc iluzii...
transferul de fluturi credeam că trece neobservat
şi mă aşteptam de la cititori doar cu astfel de gânduri:
săracul, dacă s-a văzut ca bloc urcând pe scări,
atunci când în patru labe va căuta să scoată nucile
şi alte mici obiecte băgate de pisici sub pat
şi mâţa-i va sări în spate, e-nstare să se creadă cal
gonind cu ea prin tot apartamentul.
păcat s-a ramolit de tot badea Ioan...
şi cum să nu fiu surprins când dibuit de ochiul ager
am primit confirmarea că încă sunt normal şi pe deasupra lăudat,
auzi, "o beţie frumoasă de poem". mai mai să fug la ea cu el
poate o dau pe spate...

mulţumesc, mulţumesc Domnule Caragea pentru atenţie şi vorbă bună. Ioan.

răspuns la întrebările ce dor:

Pentru că tu n-ai silicoane-n buze
Să simţi uscatul vorbelor de-amor
Cuvântul impotent îşi cere scuze
Pentru tăcerea fără de sonor

Iar amintirile nu sunt ursuze
Privirile-s pleoştite că n-au dor
Şi lacrima de ce să-nvie frunze
Când frunzele în toamnă mor

Răsar când vor luminile difuze
Şi stelele clipesc amăgitor
Pentru că visele îţi sunt confuze
În nopţi gonind năucitor

Tristeţea-i bleagă cum să te recuze
Nu eşti prelat şi nici judecător
Prezentu-l doare-n cot de călăuze
Părând mai mult întâmplător

Iubirea cum să se amuze
Pe un teren nimicitor
Păi nu-i normal să te refuze
Dacă eşti lipsă în decor

ia-o ca o glumă, doar atât. Ioan.

pentru această poezie puteai alege orice titul,
chiar şi un scurt şir de semne de punctuaţie
dar, bănuiesc, alzheimer ţi s-a părut ca sonorizare
ceva mai zbanghiu doar pentru a trezi interesul...
tu nu ştii ce înseamnă alzheimer.
ca unul care am trăit trei ani de zile sub teroarea lui,
intră, te rog, la mine şi citeşte cu atenţie
- alzheimer l, 2, 3, şi Final- şi vei vedea ce înseamnă rătăcirea-n
de sine şi moartea trăită în viu...

într-o lume bolnavă... un mucalit
sau unul care-a tras pe nas,
s-ar tăvăli pe jos de râs în zori:
acel cineva agonizând în balta lui de sânge
nu era decât un urs...

acu, pe bune, mi-a plăcut. Ioan.

dacă ideea este clară şi persiflarea evidentă,
asonanţele şi aritmia-s bagatele...
aceste-nsăilări le-am scris anume pentru mine,
să nu, ferească Dumnezeu, beteag la minte
să mă cred cumva POET ci, doar un biet versificator
al banalelor mele trăiri de trecător prin pânzele luminii...
îţi mulţumesc de vizită. te mai aştept... Ioan.

măi taică, vezi că se poate?
felicitări. ideea nu mai ţipă-n gâtuiri,
povestea mă îndeamnă să o recitesc
a nu ştiu câta oară cu plăcere
şi să meditez...
ţi-aş da o stea bălaie dar nu am
decât sub tâmple stele verzi... Ioan.

nu mai aştept să-mi spui de ştii măcar un sonet de al
tău pe de rost. răspunsul îl ştiu.
acum, dacă s-ar propune un concurs "cel mai bun sonet"
cu tema şi cu rime date, ai avea curajul să paticipi
convins că îl vei câştiga?
ce zici? Ioan.

pentru atenţie şi atenţionare.
oricât mă străduiesc ochii-mi fug
pe rânduri şi greşesc...
aşa e. am abordat tema conjugală şi din acest unghi
pentru că şi uzura face parte din viaţă...
cu respect, Ioan.

eu ştiu cum sunt privit şi unde-mi este locul.
din momentul când am dat clic pentru postare,
am văzut ochi îngustaţi de râs superios şi
maliţiosul răspuns la întrebare: în bou, în bou,Ioane...
dar iată că mai sunt,puţini ce-i drept, care trec peste aparenţe
şi caută-n poveste adevăr ascuns...
da, domnule Tomescu, sunt copilul de la ţară cu amintirile
vii ale copilăriei din satul natal al cărui nume l-am legat de-al meu
cu-adânc respect, iubire şi dor...
şi,
da, doamnă Ana, drept să vă spun, sunt uimit şi, de ce
să nu recunosc, un pic speriat de cum aţi reuţit să daţi
deoparte învelişul ponosit de cuvinte şi să citiţi direct
trăirile din suflet. mă simt într-un fel ciudat dar în
acelaşi timp şi bucuros, ca un pacient în faţa unui bun psiholog,
sau un debutant în faţa unui critic nepărtinitor...

pentru că se competează, iau comentariile ca pe un tot,
vă îmbrăţişez cu braţe-nflorite de gând cu dragă inimă
şi vă zic: mulţumesc. mulţumesc, sărut mâna. Ioan.
d