Ioan-Mircea Popovici

din noduri si din urme si poate dintr-un nor
va ninge fulg cu fulg intr-un Craciun cu dor
..........................................
celebrul pumn de scoici le-arunc pe portativ
facand din alt hazard cuvantul de motiv
si cand revine seara si bate ceas in turn,
seminte incoltesc pe locul vechi cu scrum

raman in legi nescrise cu calaret pe plaja
si-n ruperi de cascada si-n negraita vraja
ma tin intr-o poveste in care cineva
cu Ochiul lui Ulysse atinse ieri o stea

revin pe scara dubla-n acelasi joc fecund
facand din nodul vremii acorduri de secund
in care doar povesea e singura regina
regatului pe tabla cu albul fara vina

din fluviul ce se varsa in insula cu nuferi
se mai desprinde-o parte stiind ca inca suferi
de ranile in care atunci eru in fierberi
si usile cetatii aveau arcasi si cerberi

te uita cum se tine un gand pe flori de sori
si cum din nasteri-taina cu inima-n comori
acum si niciodata se-ntind in uneori
prin fostele intoarceri cu mia de cocori

de tac ori cant cu gandul si curg intr-o cascada
si-n seara asta-n strigat cortina sta sa cada
fac iar voiaj prin lumea in care piramida
e treapta dintr-o punte ce adancea absida

aici revin in seara in care infrunzise
toiagul unui Moise pe treapta ta cu vise
si din nespuse fire tesute-n unicorn
se strange amintirea pe fumul fara horn

din vreascuri si din clipe si zid de citadela
ai refacut cararea ce taie-n trei Stradela
opresc umbra de taina si las sub portativ
..................................................................
...........................................................................
..................................................................................
...........................................................................................
un cant din solz de peste si-un arc dintr-un stativ...........................
http://francais.agonia.net/index.php/prose/1814751/index.html
cu multumiri pentru toata grija, cu pretuire, celor care cu prietenia lor au zidit Digul Plajei cu Sufelt...

... in noaptea dintre 17 si 18 se intamplase deja-n Timisoara. pe 18 Piata Operei din Timisoara era inconjurata de cei care aveau armele inca fumegande. poate tocmai de aceea, in Bucuresti, pe 21, tinerii au stiu sa puna, in tevile automatelor, garoafe albe... si totusi, unii au stiut sa profite de inocenta...

iar decemrvie, iar Craciunul, iar valmaseala si tavalugul...

uite cum piatra filozofala se ascunde uneori in piatra vietii si aceasta se opreste uneori in noi unde se simte mai bine... spune-mi ca nu-i totul adevarat... bine ca ai fost dezlegata de neputinta ta... cred ca vinovatul principal este curcanul in complicitate cu soacra... ce-ai mai facut in unitatea aceea militara?

A căzut un fulg din ceață ca un semn de Anul Nou și din pata de cerneală a crescut sub pom un ou. Corapina, în derivă, a ales o integrală. Din cutia muzicală, o umbrelă și-o remiză, pana corbului din priză... șapte uși, trei pescăruși și-o poveste cu mătuși, o bunicuță și-un Crăciun... calul de lemn, manechinul din lemn de gutui, lătratul Ponnei și tura... toate la locul lor...

Vreau să spun că... și aici ar trebui să tac, întrucât vreau multe să spun și orice aș spune acum n-aș acoperi atât cât acoperă acestă tăcere... tă-ce-reeeeeeeeee. Nu, nu,... O tăcere fără cuvinte. Măcar cât jumătate de pagină din cântecul mării de pe scara Farului Genovez...

Pe undeva se simte ce-a fost toamnă. Pe pragul iernii doi sahiști, în joc, își realungă nostalgii celeste, făcand popas la moara cu noroc. Într-o răscruce cu pustii în foșnet și amânări din cântec de năucă, pe o castană coaptă în cenușă, mizez într-o mișcare de nălucă.

umbli prin lume cu trupul sfâșiat de victorii amânate
doi pași înspre lună încă doi înspre casa de ceață
stingher în oglinda azură departele zvon al întâmplării
nu mai era nimeni și nimic pentru noi acolo
pe o piatră albă am stat și am privit drumul

cândva e iar pe scară și iar se strânge-n clipa în care și caisul și-a pus în frunza sa năframa din povestea cu nemurirea strânsă pe nodul de pe plaja cu zarul dintr-o stea. precum zicea odată un fumător de pipă cu geamănu-i Alexis rătăcitor polar (grădinar, marinar, flașnetar...): crâmpei de epopee e nodul meu pe clipã și razele-s din sfera memoriei cândva care se rostogolește mereu precum o singurãtate rãtãcitoare într-un arhipelag în care, între multele insule, doar una este Insula Fericirii. și toate astea sub pecetea poruncii întru bucurie... par multe vechi, dar noi sunt toate... iar când iei distanța cea mai bunã fațã de detalii, luminile și umbrele-și rânduiesc singure ființãri... ca-n taina pescuirii minunate... fãrã noduri n-ai ochiul nãvodului și peștii nu stau la suprafațã... digul și insula cu stuf se vãd de pe scara dublã...

cândva, pe scara ce coboară țărmul la Zorile, exista un măslin sălbatec... aici povestea-și lasă loc larg... undeva un catarg mă ajută să sparg valurile, să lărgesc malurile... șoseaua de coastă-i un vis de primar.. cândva digul era întreg și ajungea pe plajă... toate se leagă dacă vezi bine-n rostogolirea bilei versul: și în vârful unui ac el ținea tot universul... ca cercelul unei zâne care ține în sclipire zvon de corn de vânâtoare și un cântec de iubire... ponna latră iar la scară semn că are-n paza ei șaptele din zarul sorții și o mie de căței...

lătratul de seară al Ponnei se potrivi cu o rafală de vânt


altar din gândul fericirii lătrat de seară și-o cântare
din valul clipelor solare fugit de tărm adânc în mare
refug și parcă-i altă fugă din ce credeam că-i joc de zaruri
dar dintr-un unghi și-n capul scării e masa pietrelor din daruri

ecou târziu din prea devreme...

întâmplător sau nu, răspunsul cu lătratul de seară al Ponnei văd că n-a apărut. rămân mulțumirile cu semn de seară, dintr-o lovitura de zaruri, pe scară.

Iată că la aparițiile editoriale se folosesc tot mai multe steluțe de susținere, (pe găști), în vreme ce cărți rarisime sunt trecute cu vederea. Ca sa fie clar că n-a fost gratuită metafora \"rană vie\", vin cu scrisoarea care-mi adună multe motive de tristețe si care, probabil, va găsi perdeaua de ecou...

Stimate Domnule Profesor,

Iată că în timp ce noi eram încă ocupați cu dezbaterile publice, sosește la 16h44 pe adresa mea răspunsul tunător al armatei albe, redat mai jos.

Stimate domnule Vuza,
Am venit la simpozionul consacrat evocarii personalitatii tatalui dumneavoastra animat de sentimente reale de stima pentru o persoana cu totul deosebita pe care am avut privilegiul sa o cunosc si de care ma legau sentimente mult deasupra celor obisnuite care se stabilesc intre un medic si bolnavul pe care il ingrijeste. Personal sunt intrutotul de acord cu dumneavoastra in ce priveste dreptul oricarei persoane de a avea acces la documentele sale medicale, de a fi informat complet si coerent despre o boala de care sufera (nu prin internet, presa sau alte surse discutabile. Acest drept se extinde evident si asupra familiei apropiate. Avind aceasta conceptie si stiind ca este si a dumneavoastra am fost foarte neplacut surprins de unele din cele ce le afirmati. A acuza o profesie si o categorie sociala pentru o lege defecta alcatuita de un organism administrativ si votata de un parlament, a vorbi cu atita ura si dispret de \"armata alba\" care suporta in cea mai mare parte a ei rigorile unor legi si ale unui sistem pe care eufemistic il putem numi deficitar reprezinta o deviatie logica pe care nu o pot accepta. Desigur in rindul profesiei medicale exista si personaje care nu au ce cauta in ea, dar cred ca acelas lucru este valabil si in profesia inginereasca sau juridica sau in orice alta profesie. A diaboliza o categorie de oameni pentru defectele unora dintre ei este in conceptia mea una dintre cele mai periculoase greseli care se pot face. In acest fel au fost diabolizati germanii pentru ceea ce au facut conducatorii lor nazisti (desi printre primii persecutati si inchisi in lagare au fost advesarii germani ai lui Hitler). Acest mod de a gindi si vorbi are fara indoiala priza la mase, la \"publicul larg\" si serveste indobitocirii acestuia. Este ceea ce face deseori presa. In ceea ce priveste profesia medicala atit in timpul dinainte de 1989 cit si de dupa a fost in acelas lamentabil mod acuzata de toate defectele unui sistem pe care este obligata sa il suporte si pe care nu ea l-a creat sau il conduce. Nu cred ca domnul George Vuza ar fi acuzat pe cineva pentru aplicare unei legi. Din pacate la adapostul unor legi proaste se pot face multe lucruri incorecte, dar de vina este cel ce face legea. Revin insa la ideea ca a acuza o categorie pentru folosirea abuziva a unei legi este o actiune pe care nu pot sa o accept. Este motivatia pentru care nu doresc continuarea acestei discutii.
Ion Bruckner (si eu ca si multi altii membru al hulitei \"armate albe)

Domnul IB mă acuză de „deviație logică”. Dar constat că de fapt domnia sa deviază de la logică.

A acuza o profesie si o categorie sociala
Sistemul medical are două componente, profesia și organizarea socială. Domnul IB n-a remarcat că eu am criticat organizarea și nici nu m-am atins de profesie? Pentru simplul motiv că neavând acces la dosar, nu am deocamdată la dispoziție nici un argument pentru a critica profesia.
Eu acuz organizarea sub forma de „armată albă”. Adică un sistem social care nu răspunde în fața nimănui, care se auto-evaluează (infamele „colegii”) și care în raporturile cu „societatea civilă” decretează.

pentru o lege defecta alcatuita de un organism administrativ si votata de un parlament
Domnul IB blamează parlamentul. Dar pentru membrii armatei albe care ne în publicațiile lor ne dau peste mână atenționându-ne „Nici măcar rudele cele mai apropiate nu au acces la dosar”, tot parlamentul e de vină?
Eu am publicat articolul meu de protest nu într-un ziar de scandal oarecare, ci într-o revistă a sistemului medical. Tăcerea totală care a urmat, faptul că nimeni din sistemul medical nu și-a exprimat solidaritatea cu punctul meu de vedere, nu înseamnă că armata albă a dezavuat acest punct de vedere?

sistem pe care este obligata sa il suporte si pe care nu ea l-a creat sau il conduce
Dar cine? Eu știam, sau cel puțin așa mi se pare, că armata albă este condusă de membri ai armatei albe.
Cine o „obligă” să suporte? Obligație exista în comunism. Dacă sunt rămas în urmă cu știrile și ne aflăm cumva în comunism, măcar să mi se spună.

\"armata alba\" care suporta in cea mai mare parte a ei rigorile unor legi
Nu ei suportă, ci noi.
Pe cine să mai cred? Pe IB (săracii de ei, care „suportă”) sau pe autorul materialului de la http://stiri.rol.ro/content/view/142468/2/ unde ni se dă de înțeles că veniturile membrilor armatei albe cu grad de specialist sunt cuprinse în intervalul 2000E – 5000E?
Eu, cu gradul maxim în cercetare echivalent prof. univ., am 1300E și nici o perspectivă de a trece peste, orice aș face, pentru că mafia tehnică din electronica în care am vrut să-mi urmez vocația de la cinci ani nu mă primește în combinațiile lor iar la matematică pură nu mai pot reveni (cu excepția situației în care aș fi de acord să ofer de bunăvoie psihiatrilor ocazia de a mai câștiga peste cei 5000E pe care-i menționează articolul).

a acuza o categorie pentru folosirea abuziva a unei legi este o actiune pe care nu pot sa o accept
Foarte interesant aici. În expunerea mea chiar asta am dovedit, că armata albă folosește abuziv o lege, pentru că legea nu garantează explicit accesul pacientului la propriul dosar, dar nici nu-l interzice explicit, în vreme ce în actul oficial de refuz pe care l-am primit, cei ce l-au redactat își permit să completeze legea cu acel „nicidecum copii ale tuturor documentelor medicale”. Nu e asta un exemplu evident de folosire abuzivă a legii? Și cine o folosește în mod abuziv, noi împotriva lor sau ei împotriva noastră?
Insă domnul prof. IB nu acceptă ca armata albă să fie acuzată în vreun fel. Nici măcar pentru folosirea abuzivă a unei legi, care în mod normal se cheamă abuz de putere și este supus acuzării.
Domnia voastră, ca și alții dintre participanți, ați văzut în demersul meu sensul lui exact, de încercare de reparare a nedreptăților ce se fac părintelui meu. Singur domnul IB n-a văzut altceva decât un afront adus armatei albe.
Dacă judecata sa ar fi fost democratică, ar fi rămas la dezbateri și ar fi adus argumente. În loc de asta, a părăsit în grabă ședința și s-a dus direct la email ca să-și facă auzit tunetul.

Este motivatia pentru care nu doresc continuarea acestei discutii.
Mesajul domniei sale interzice orice drept la replică. Armata albă nu argumentează, ci ordonă. Căci de aceea este armată.
Cât de suspect de similare sunt pozițiile domnului IB și ale autorului G. C. Curcă citat în articolul din Revista de Bioetică.

În afara unității medicale, pacienții externați sau aparținătorii lor sunt liberi să acționeze după cum cred de cuviință, dar fără a aduce atingere reputației spitalului sau medicului...

Societatea civilă, sau ce a mai rămas din ea, nu are voie să se atingă în nici un fel de „reputația armatei albe”.
Este trist, neînchipuit de trist, că scrisoarea-tunet a lui IB nu transmite decât acest mesaj, vizibil clar printre rânduri și deviațiile de la logică: că de armata albă nu ai voie să te atingi. Indiferent de cât rău au făcut.
Faptul că mie personal mi-au făcut atâta rău prin presiunea psihilogică creată de secretomanie, nu cântărește nici cât un fulg față de „impertinența” de a critica armata albă în loc de a o elogia.
A o elogia pentru ce? Vă aduceți aminte că IB mi-a cerut să-i retrimit articolul din Rev. de Bioetică. În scrisoarea de răspuns îi adresam lui IB rugămintea, în spirit umanitar, că acum, dacă va reciti articolul, poate mă va ajuta să umplu golurile din filmul evoluției către sfârșit a domnului Vuza redat în articol. Aveam în vedere în special acel medicament misterios, sursă a unor efecte bizare care întâi ne-au dat speranțe apoi ni le-au luat, medicament ținut și azi sub secret. Dar le poți invoca lor spiritul umanitar? Cu o răutate demnă de armata albă, IB nu a făcut decât să trimită confirmarea automată de primire, fără nici un alt răspuns. De fapt răspunsul se deducea din lipsa lui.

Școlarul care, lăudabil, a intrat cu inițiativă în dezbaterea ce a avut loc, a adus în discuție un mare și trist adevăr: că dacă nu ai la bază platforma de susținere, te prăbușești de la înălțime.
Cine sunt eu și ce susținere am ca să pot ține piept lui IB, membru de frunte al armatei albe, decorat cu înalte distincții de președintele TB, etc.? Mă susține vreo organizație, vreun partid? Mă susține „societatea civilă” care doarme, amețită de drogul societății de consum?
Sunt singur și blamat de toți, mai rău ca un școlar leneș. Interzis reporterilor. Eliminat de pe posturile TV. Foarte probabil, eliminat în curând și din funcție.
Domnul dr. Videnie îmi spunea că am avut o misiune. Pe care am dus-o la îndeplinire atât cât am fost lăsat să o îndeplinesc.
Ilie din Tesba a avut și el o misiune. După ce a îndeplinit-o, îl urmăreau să-i ia viața. Iar el se ruga „Mi-ajunge acum, nu sunt mai bun ca părinții mei”. Îngerul l-a întărit arătându-i că drumul lui încă nu a ajuns la capăt.
Eu nu știu în acest moment dacă drumul meu a ajuns sau nu la capăt.
Ceea ce însă știu este că sunt din ce în ce mai obosit.
Sunt obosit de lupta de a scăpa de ocupația care nu mi se potrivește și a mă încadra în ocupația unde știam că trebuie să fiu, așa cum spunea domnul dr. Videnie, încă de la cinci ani. O luptă nereușită pentru că mafia tehnică îmi interzice să intru în rândul lor.
Sunt obosit de lupta cu armata albă, într-o societate adormită a cărei nepăsare față de o problemă vitală este strigătoare la cer.
Sunt obosit de lupta cu rudele mele oameni de afaceri, împreună cu care am sperat în zadar că vom putea întreprinde ceva, atât cât ni se mai dă voie să întreprindem, dar pe care nu i-am putut urni din starea lor de burghezie-în-papuci-cu-berea-în-fața-meciului-la-TV (cu ecran panoramic cu plasmă adus din Austria, altfel nu se poate).
Sunt obosit de lupta cu istoria nerecunoscătoare față de G. P. Vuza, ceea ce s-a întâmplat de curând fiind o capodoperă în materie de monstruozitate, de la presa care (pesemne din ordin) a refuzat în bloc să vină până la ofensa pe care mi-a împărtășit-o domnul Uță, că era planificat ca după o oră să fim dați afară din sală. Și cel mai cumplit este că mă aflu în întuneric și nu pot să-mi dau seama, toate acestea se întâmplă pentru că cineva este deranjat de ceea ce spun, sau pentru că sunt o entitate minusculă, un școlar leneș, un parazit social care nu merită nici o atenție?
La care mai adăugați, peste toate, oboseala strânsă din anii când am fost alungați din casa natală și din cei 18 ani de neliniște după infarctul domnului Vuza.
Se pune întrebarea, cum mai rezist? Într-un moment de sinceritate, prof. Svasta mi-a declarat că, pus în situația mea, probabil și-ar fi pierdut mințile. Unii dintre locuitorii cartierului Uranus s-au aruncat pe fereastră când au venit buldozerele.
În cazul meu, cred că răspunsul este acesta. Am avut șansa că am fost ferit de program fix și de răspundere. Dacă peste toate cele de mai sus ar fi fost și astea, probabil că făceam infarct ca domnul Vuza sau îmi pierdeam mințile și luam calea ferestrei. Oricum treaba cu pierderea minților se pare că nu e departe, în condițiile în care doamna Vuza îmi oferă clipă de clipă prilejul de a vedea cum e când le-ai pierdut, iar eu nu am voie s-o las pe mâna armatei albe, care oricum n-ar face altceva decât să economisească o pensie.
Dar urmările au început să apară. Văd cum redactarea unui document sau a unei scrisori îmi ia tot mai mult timp. Numărul paginilor de fizică sau electronică citite zilnic scade vizibil. Probabil la aceasta contribuie și alimentația nu tocmai echilibrată, a cărei grijă îmi revine în întregime. Dar motivația care să mă susțină în această activitate domestică scade tot mai mult, fiindcă forțele nevăzute oricum mă vor afară din activități, drept care „refacerea forțelor” apare tot mai lipsită de obiect. Dușmanii se pot bucura. Drumul se apropie de sfârșit.
Vedeți dar, contrar celor ce ați afirmat în expunere, nu sunt de loc matematician, cu atât mai puțin unul „faimos”. Un matematician adevărat ar trebui să poată găsi, numai cu hârtia și creionul, o cale de a ieși din acest blocaj. Eu am nevoie de suportul experimental care să-mi dea sugestii. Dar numai „personalul autorizat” are acces la suportul experimental, iar eu nu sunt autorizat pentru nimic.

Cu deosebită stimă și mulțumiri pentru participare,
D. Vuza

aici nu-ți vei găsi capătul pustiul e puțin mai încolo
nu te mai gândi la cei ce-ți promit
alți ani albaștri de fericire
drumul s-a întins în liniștea gândului...
prin grija cuiva
s-au mai găsit bani pentru câțiva kilometri de fericire

am să plec așa cum se pleacă dintr-o piramidă
scrijelită pe gambele
adaptate perfect la singurătate
nici nu mai știu să merg, voi învăța pe drum
străbat labirintul spunând blesteme
versetele mă dor
mă apasă pe umeri ca un cer obosit
plin de sânge

- lasă-mă doar o clipă s-ascult cum se macină
nisipul și doar o clipă cum apa se smulge de nori,


intr-un departe despicat
orasul roselor se facu tarm
desertul se facu motiv de izvor

mă uită de cuvintele mele, în
acest mal nicio mână să nu-mi pună în gene
nodul ei

daca zici ca asculti
.............
e de bine
si-n miezul soarelui
si-n mare

sa-i fericim pe cei care au salvat vieti si-au semanat vitute... nici o risipa nu-i mai nevrednica decat nepasarea... pe langa valoarea istorica si memorialistica, cartea este o rana vie care se vindeca doar prin cunoasterea adevarului ei...

ana întorcându-se cu fața spre cer
tatăl oftând greu apăsat
știa

primăvara femeile se nasc pentru mai târziu

aici e adevăratul început al zilei

sori ciudați învârt inutil
cuvântul

gandul prelungi intamplarea nasterii de atunci...

folosind Lema: exista un verb care le contine pe toate...
Cu lema aceasta se intra in teorema real-imaginar fara urme de dileme... aici, dupa regulile jocului de sah, dai de-o scară de fugă
prin axiomele întâmplării... ca un iff-logic, variantele zyxeaza-n sansa izvoarelor din desert

pe aici, pe treapta serii, stă tot cântecul durerii
și-n cuvintele de sus e o notă-n psalm dedus
.....................................
iar ne-am adunat în clipă cu un da și-un nu binar
zbârnăie pe tabla vieții lovitura unui zar

(trec in paranteză semn de exegeză, cu mulțumiri și o mie de iubiri)

se intampla, in plimbarile lungi, sa aflam porti de fugi
sa dam peste-o inserare care-o aveam uitata in celalalt
candva sa va intampla sa fie fara nimic la schimb
atunci, in plimbarile lungi, se intampla sa fie dincolo de noi, dincolo de celalalt. ca-n teoremele de reprezentare si de prelungire
intreaga fire sa-si respire permanenta, ca o apasare de rezonanta perceputa-n priviri. se mai intampla multe cand le venim in intampinare...

aici între nimicuri suprapuse din gând încins zdrobit de absolut
pulverizând o clipă cu aripe în amnezii și-n cântul lui de mut
se adunau în serii fără indici și fără număr dirijând un tot
în care visul locuia tangenta și curba integra mărunt un zlot

am adunat tăcere cu durere și-n portativ s-a așezat un gând
pe care-o rază prinse tot motivul si-l coloră-n nuanțe de nicând
..............................................................
(conform principiului lui Cantor intersecția este nevidă)

interatiile astea, ca niste sectiuni prin cercul mare al sferei, nu fac decat sa dovedeasca ca orice sfarsit este un nou inceput. As pune semn de carte franjul acesta de realitate: Poetu-și lăsă întâmplarea în pana îngerului căzută pe-un zar. O viespe-și bâzâie intenția de a-i pătrunde-n punctele singulare... La începutul începuturilor, direct prin zid, în lumea cu scară dublă, ai zis că-mi scrii o scrisoare... iată că ai reușit perfecta amânare... ce mult mi-ar fi plăcut ca tăcerile tale să fie mai vii... Te las să vezi din vârful piramidei... povești cu vis și viață, de pe drum...

apoi as incepe sa vad care din poze disparuse din album... zilele astea, intr-o carte luata la anticariat gasisem o fotografie... o banuiala ma face sa cred ca dadusem de-un fir al carui capat duce spre spargerea din casa cu iedera...

din culorile toamnei, aceeași poveste, cu un pic de noroc si multumiri...