Poezie
acasă în vis
întoarcerea fiului risipitor de cuvinte
2 min lectură·
Mediu
aici eram viu dincolo de cartierele mărginașe un om al nimănui și al tuturor
cercuri în apă tinerețe a mea vândută regesc delicat traversând poduri
eu aici mor mi-am spus plină de viață așteptând ivirea zorilor
doi pași înspre lună încă doi înspre casa de ceață
stingher în oglinda azură departele zvon al întâmplării nașterii noastre
și lăsam în urmă femei cu mâini transparente prelungi
bărbați uriași cu aripi de ceară cum iubirea lor călătoare printre stele departe
țări fără nume străbătute ani la rând împreună
dreaptă amiază ne e dat să trăim acum chiar în mijlocul nopții
masca ta e la mine umbli prin lume cu trupul sfâșiat de victorii niciodată-ntâmplate
din lumina altora te hrănești îndestulată ființă veștedă gloria ta ura ți se revărsă și înflorește
prin văzduhurile tandre-ale nopții prin ungherele stranii ale visului
și lăsam în urmă trupuri însângerate pietre pentru adus aminte întunericul
încăperi fără ferestre sărbători trase de cai negri înspre capătul lumii
eram zei și habar n-aveam despre lucrul acesta eram zei și bucuram oamenii
cu sălbăticia cuvintelor cu amărăciunea sclipitoare a zăpezilor și pletelor noastre
și ne-am întors acasă în locul nașterii dintâi și de pe urmă
ca într-un loc străin săracul risipitorul și fiul
nu mai era nimeni și nimic pentru noi acolo
pe o piatră albă am stat și am privit drumul
pleca de la noi înspre iarnă
nu se va mai întoarce și nici nu îl vom mai urma
cu gândul sau pasul
(cum tatăl meu în chiar secunda nașterii mele a privit pe fereastră spre dricul ce tocmai traversa orașul
tot astfel noi am oftat înspre zori fără teamă acesta era sfârșitul ne puteam întoarce la treburile noastre
nu se întâmplase mai nimic între timp)
ascultă poezia în lectura autoarei
cercuri în apă tinerețe a mea vândută regesc delicat traversând poduri
eu aici mor mi-am spus plină de viață așteptând ivirea zorilor
doi pași înspre lună încă doi înspre casa de ceață
stingher în oglinda azură departele zvon al întâmplării nașterii noastre
și lăsam în urmă femei cu mâini transparente prelungi
bărbați uriași cu aripi de ceară cum iubirea lor călătoare printre stele departe
țări fără nume străbătute ani la rând împreună
dreaptă amiază ne e dat să trăim acum chiar în mijlocul nopții
masca ta e la mine umbli prin lume cu trupul sfâșiat de victorii niciodată-ntâmplate
din lumina altora te hrănești îndestulată ființă veștedă gloria ta ura ți se revărsă și înflorește
prin văzduhurile tandre-ale nopții prin ungherele stranii ale visului
și lăsam în urmă trupuri însângerate pietre pentru adus aminte întunericul
încăperi fără ferestre sărbători trase de cai negri înspre capătul lumii
eram zei și habar n-aveam despre lucrul acesta eram zei și bucuram oamenii
cu sălbăticia cuvintelor cu amărăciunea sclipitoare a zăpezilor și pletelor noastre
și ne-am întors acasă în locul nașterii dintâi și de pe urmă
ca într-un loc străin săracul risipitorul și fiul
nu mai era nimeni și nimic pentru noi acolo
pe o piatră albă am stat și am privit drumul
pleca de la noi înspre iarnă
nu se va mai întoarce și nici nu îl vom mai urma
cu gândul sau pasul
(cum tatăl meu în chiar secunda nașterii mele a privit pe fereastră spre dricul ce tocmai traversa orașul
tot astfel noi am oftat înspre zori fără teamă acesta era sfârșitul ne puteam întoarce la treburile noastre
nu se întâmplase mai nimic între timp)
ascultă poezia în lectura autoarei
03512304
0

Un pasaj memorabil:
\"și lăsam în urmă femei cu mâini transparente prelungi
bărbați uriași cu aripi de ceară cum iubirea lor călătoare printre stele departe
țări fără nume străbătute ani la rând împreună\".
Remarc însă o tentație de a concentra anumite registre poetice ce par a fi două poezii distincte reunite, sau poate este vorba de un ciclu \"acasă în vis\" căruia îi aparține \"întoarcerea fiului risipitor de cuvinte\".