Diana Lorena Țugui

păsării îi bate inima într-o sticlă de plastic soarele răsare la 6:32 și nu se reflectă în ea sticla se balansează ușor în stomacul păsării se deslușesc semințe sticla își fâlfâie

singurătatea este o invitație la cafea la o terasă oarecare când plouă și cafeaua țâșnește umple masa te înconjoară se răspândește

(Ceea ce urmează este interzis cititorilor de poezie dacă apar manifestărineplăcute adresați-văclascilor sauromanticilor și înceledinurmă medicului) Bună............................................

țânțari mari de baltă plutesc deasupra apelor nemișcate stăm aplecați și stoarcem din noi singurătăți înverzite - rufele înecaților deodată amar și greu aerul rămâne în noi să

de mâine mă fac culegătoare de vii să-mi transpire pe piept soarele lipicios să port o fustă cu crizanteme decojite de pe vremea când trăia bunicul și o bluză gri de atâtea toamne să miroasă a

stau în genunchi deasupra cuvintelor și ele se zbat sub înălțimea mea ruptă în două sub zilele mele bătute în cuie le simt trupurile de copil îmbătrânit răsucindu-se până trec de rotulă de

acestea nu sunt cuvinte sunt eu întinsă de-a lungul venelor străbătută de ape tulburi care vor șterge ploile și copiii roz-albaștri de cretă ai copiilor de sânge și os aceasta nu este o

A devenit aproape o obișnuință să citim cărți despre care s-a vorbit atât de mult, încât nu ne mai putem aștepta la nimic spectaculos. Să fie oare teama de a nu înțelege sau lejeritatea de a avea

mâinile mele se numesc mănuși .când plouă le țin împreunate în vaze de sticlă să se spele de toate luminile strangulate devreme să înflorească înapoia cuvintelor scrise le țin deasupra

fiecare zi e o renunțare modestă fiecare renunțare e un război strălucitor cu eroi înfășurați în pelerine impecabile proiectați pe ecrane gigantice copiii au jucării cu figurile lor

nu de mâini de ajutor am nevoie ci de mine poate m- a bătut soarele prea mult pe o parte sau indiferența ridic tăceri din bețe de chibrit mă izbesc brusc de atrii nu se aude decât pata asta

,,până număr la trei o să scriu o poezie aburindă de ți-e mai mare dragu’ ’’ ,,toată viața mi-o număr până la trei și nu scriu doar mă prefac așa ca să sperii moartea să nu mai viseze că-mi

când m-a născut mama avea un zâmbet speriat pe buze devenise mică mai mică decât mine o purtam pe retină să-mi țină de cald de copilăria mea a fugit cu genunchii și spatele îndoit a fugit

eu sunt o mănușă în care se uită copiii crezând că se-adună morții acolo să stea la taclale - o jumătate de naștere urlând lumină pe care o vezi cu vârful degetelor sunt oamenii

spre polul împietrit al minții mele aleargă un copil transparent cu tălpile goale deasupra filmelor albnegrumute (el va trăi doar câteva rânduri plânge disperat când își dă seama de asta) din

dacă vreți să știți cât e ceasul luați-o drept în față până când nu veți mai găsi nici o ușă apoi respirați adânc un funcționar în pantaloni scurți va coborî pe o frânghie(pe care probabil nu o

și brusc se face noapte în fiecare celulă nu mai e nevoie să sting becul sau să răpesc licuricii care țopăie printre onduleurile inimii acum n-ar mai trebui decât să mă mut în pielea unui orb

ai mereu ghimpi în coasta rahitică mirosind a remușcări și dorințe neîmplinite oblici încovoiați sau ovali închid între mandibulele lor de lemn putred un cap pletos de nevastă o gheată murdară o

steaua din frunte apune în fiecare seară când nu suntem acasă se răcește lângă ceașca cu ceai arată ca o unghie de copil bolnav se retrage în piele înțeapă cu un colț foșnitor îngălbenit

dacă toți am avea idei multicolore ne-ar străluci ochii și vârful degetelor dacă l-am întâlni pe vrăjitorul din Oz i le-am dărui să le pună în practică sau să le dea mai departe pentru că noi nu

clipești rar în ultima vreme ca și cum toate iernile ar fi îmbătrânit în irisul drept ceva fâlfâie printre umerii tăi niște aripi crescătoare ți-a răsărit o stea în frunte e ciudată nu e scrisă în

apropie-te de retină stai dreaptă între vertebrele tale au crescut ierburi amare te deosebesc cu greu ești un contur cu inima bătând graffiti traversând zidurile până la atingerea unor piei umane

pentru Naida plânge doar ochiul drept celălalt e mai tânăr cu o zi de martie și a lipsit întotdeuna de la evenimentele importante de la aruncatul cu pietre mai ales și de la desenat figuri

mă trezeam la trecerea cometelor și mă întrebam,,cum ar fi cum ar fi să ningă în toiul nopții să ningă peste toate mâinile întinse peste scuzele necerute vreodată?” ieșeam pe acoperiș pe prima