Ioan Grigoraș

Fiecare om pe care-l vei întâlni te va învăța ceva ce nu știai. Nu despre el, ci despre tine. - Una tu, una eu și-ntre noi infinit, Poți să crezi că-i un joc, însă eu te-am iubit C-o petală în

- Vivaldi lasă ploaia peste clape Să cadă ca un bocet sugrumat, Melancolia asta nu mă-ncape, E mult prea strâmtă toamna... Ce păcat... Cu mersu-i arcuit te-ademenește Spre strugurii care

- O să trăiești în mine ca și cum O inimă, aceeași, ne unește, Un pas în doi pe-al poeziei drum Și-un secol de neliniște... Zâmbește! O să trăiești în mine memorând Cărările pe contrasens,

- Pe unde ești când plouă, unde ești, În care cărți uitate cu povești, Pe ce tărâm adormi, când peste foi Coboară seara,-ți-amintești de noi? Mă bucur că trăiesc, într-adevăr, Ascunsă-n seva

- Alunecam prin visul nu știu cui Pe-o pojghiță subțire, străvezie, Eram a mea sau poate nimănui, Eram... un început de poezie. E visul tău? Te-am întrebat, atunci, Dar tu dormeai, prin

- La ceas târziu, nori plumburii, în poartă, Bat cu piciorul, parc-ar vrea s-o spargă, Iar liniștea întinsă pe o targă Se plânge de furtună că o ceartă. Afară-i întuneric și pe

- Prin valsul frunzei ruginii În prag de toamnă râde-o floare, În cor cântând cu greierii Octombrie îi dă culoare, Cu părul negru abanos Emană-n jurul ei căldură, Iar pasul mic și

- Copite sălbatice-și cer libertatea, Deși le-aparține întreagă cetatea, Vor câmpul să-l treacă și iarba s-o pască, Hrăniți doar cu lapte și mană cerească. Par îngeri de-aproape, privindu-i mai

- Octombrie, în luna cu rubine O lacrimă ți-o sorb de pe obraz, Din ochi căprui poeme cristaline Și beat de-amor visez că sunt un cneaz. Par reci secundele când curg străine, Bătrânul ceas nu

- S-au sfâșiat dantele-n trena nopții Și stelele atârnă peste geam, Tăcerea-i grea ca pânza de păianjen. Nici timpul nu mă scrie, nu mai am Răbdare până mâine... Cine știe De-o să existe mâine

- Simt uneori că inima-i o piatră Pe care cresc licheni, iar arahnide O vizitează des pășind frigide Când jarul plânge și se stinge-n vatră Cu licăriri tăioase și algide. Perdeaua nopții îi

- Un spital de nebuni, de aici au scăpat Bucle negre și-un cer plin de stele pe pat. Tu m-aștepți și-i târziu... Am un fel încurcat Să fac slalom zâmbind între vis și păcat. O poveste cu tâlc,

- Mă bate gândul să-mpletesc din toamnă O primăvară-albastră pentru tine Că e departe și nu știu când vine, Iar anotimpul ăsta mă condamnă Să rătăcesc desculț printre stamine,

- Azi mi-am ucis trecutul c-o săgeată Muiată în absint din tinerețe Și l-am lăsat pe-o coală să înghețe Cerșind o dimineață glazurată În care să-mi aduci stropi de noblețe. N-aș mai pleca pe

- Sărută-mi picioarele toamna cu buzele tale cu tot Și-apoi să-mi promiți că la iarnă, când fructele dorm în compot, Mi-aduci în odaia micuță amara gutuie ce-acum În aurul tău învelită mă

- Și iarăși vin castanii să ne certe C-am mai lăsat o toamnă între noi Cu buze gri și brațele inerte, Cu ploile ce nu se-mpart la doi. Ne dă cu rest această împărțire Și anii trec, oricât i-am

- Mă simt ades un sclav, gladiator, Ce luptă-ntr-o arenă circulară, Dar nu-l atacă niciun agresor Și nu se bate pentru nicio țară. Lângă tribună nu-i niciun covor Pe care să-mi aștern stropi

- Câte povești s-au terminat să-nceapă Cu alt "a fost odată ca-n povești..."? Hai, să-ți arăt că lumea o să-ncapă În fericirea de-a simți că ești Prezent în gândul meu când dimineața Mănâncă

"Învăluită-n straie de culcare Așază-mi-te-alăturea c-un ghem, Și deapănă mereu, fără-ncetare, Să n-aud frunzele, sub pași, cum gem..." Radu Stanca - E toamna la-nceput și mi se pare crudă Că

- E seara de mătase și mă-nvelesc cu ea, Strâng perna mică-n brațe, păstrează forma ta Și mă gândesc la multe, sunt numai fantezii, Le-am desenat cu tine în nopțile pustii. Azi nu mai știu

“Caută să nu mori iubita mea, Încearcă să nu mori dacă poți.” Nichita Stănescu - Ce molcom varsă zorii, umplând cafetiera, Neliniști și arome pe care le-am gustat În dimineți cu soare.

- Ce dacă plouă iarăși și toamna ne îmbie Să ne desfacem patul și dezbrăcați de haine În așternuturi calde, pătrunși de poezie, Să penetrăm spre noapte în centrul unei taine? Al nostru e

- Pășim cu dreptul în a cincea toamnă Ce ne așteaptă cu un rod bogat, Cu fantezii desculțe și ne-ndeamnă Să ne iubim frenetic. De păcat Să nu ne temem nici măcar o clipă, Că nu există-n cer

- La miezul nopții m-am visat, pe-o stradă, Părea că-i a "Cetății", din Sibiu, Un ursuleț ascuns sub o arcadă Ce mormăia în pumni șoptind: nu știu Nici drumul care duce spre pădure (Acolo-i