Ioan Grigoraș

- Mă simt ades un sclav, gladiator, Ce luptă-ntr-o arenă circulară, Dar nu-l atacă niciun agresor Și nu se bate pentru nicio țară. Lângă tribună nu-i niciun covor Pe care să-mi aștern stropi

mă aplec peste toarta timpului ca picătura unui zar ce plânge în ceașca sorții și deschid poarta luminii cu ochii gândului ascuns sub voalul tăcerilor matinale am împrumutat din visul lui

- Să-mi spună cineva cât este ceasul, De ce oftez când te admir cum treci Cu bluza desfăcută. Nu țin pasul Cu zbuciumul nebun. Nu vreau să pleci Cu toamna de oțel ce mă-nspăimântă, Când plouă

- Noi vorbim generic despre viață Ca și cum am mai trăit cândva... Scrie-i tu, iubire, o prefață, Eu voi trece zilnic peste ea, Încercând să descifrez cuvântul Care-o definește... Într-o

Purtând pe aripi praf de iască, un râu de fluturi curge către sud, pe cer un nor străin, cu bască, citește ploii dogme din talmud. Râd patru cucuvele hoațe pe-o cruce veche dintr-un

pierdusem demult șirul numărătorii pe care mă plimbam de câteva zile în sus în jos pe unde știam c-a trecut palma ta în ritmul tăcerii - lacrimi presărând pe glezna zilei de mâine m-am

mi-au trecut prin suflet ierni înghețate veri dogoritoare dar primăverile mereu aducătoare de lumină le-aș pune zălog pentru nemurire port în ochi cuiburi de heruvimi întorși acasă obosiți

- Sunt patru ani de când pe-un colț de vară Jucam desculți cu visele șotron Și-abandonând aripile de ceară Am savurat cafeaua la Pardon, Timizi am împletit din acuarele Un basm cu prinți și

- E soare, cald și plânge a furtună, O lacrimă îmi bate-n geamul spart, Tu mi-ai promis cândva că-ntr-o lagună O să-mi oferi tandrețe „la belleárte”. N-am barcă, pelerina-i ruptă-n două Și

tu ești cel mai sofisticat meniu pe care l-am încercat nu știu dacă îmi place să te savurez în zori un croissant care-mi îndulcește dimineața dar micul dejun este amar fără zâmbetul tău cofeina

- Parc-a trecut un secol de când centura iernii Mă strânge, incomodă, sub ghețuri sidefii, Se-adună-n catedrale arhangheli la vecernii Și drumurile-s albe, iar tu nici nu mai știi Că-ntre

- Atunci când pleci, chiar numai pentr-o clipă, Prin sufletul meu trec mii de furtuni, Mi se topește ceara din aripă, Sunt un Icar căzut, doar rugăciuni Și posturi lungi mă fac să sper că

- Nu-i nimeni vinovat de-această culpă, De clipa asta-n care ești departe, Ninsoarea ce abundă ne disculpă Venusiană eu, iar tu, pe Marte, Deszăpezind cărări indiferente, Podișuri vaste între

- Nu-mi amintesc să fi cerut vreo țară Ce nu era a mea, nu-mi amintesc Decât că mirosea a primăvară Tot aerul din jur și-ți mulțumesc Că ai venit neîntrebând ce viscol M-a smuls din rădăcini,

undeva sărbătorile stau la pândă zăpadă și soare cal alb și zâmbet nesfârșit „And I...will love you, baby Always And i'll be there forever and a day Always” tu nu m-ai trădat nu mi-ai

- La ceas de seară să te-ncalți cu tocuri, Să-ți pui pe șolduri minijupa verde, Un decolteu amețitor, pe-alocuri Să lași lumina lunii să-l dezmierde Și gura mea fierbinte de dorință Să caute

Abia aștept, micuța mea felină; O mie de săruturi mi-ai promis. Mi-e noaptea lungă, poza ta m-alină Și mersul tău neauzit prin vis. Iubirea noastră este scrisă-n stele, Destinul a făcut să

- Vivaldi lasă ploaia peste clape Să cadă ca un bocet sugrumat, Melancolia asta nu mă-ncape, E mult prea strâmtă toamna... Ce păcat... Cu mersu-i arcuit te-ademenește Spre strugurii care

"Și mângâierile pot ucide..." Alda Merini - M-ai condamnat să-mi ispășesc pedeapsa La capătul răbdării, până când O să-mi cuprinzi în podul palmei coapsa Și buzele o vor urma arzând. Aș fi

- La miezul nopții am lăsat paharul, Cu forma gurii tale pe contur, Pe noptieră, să-ndulcesc amarul Singurătății negre, dar îți jur C-am să-mpletesc din razele de lună Un pat de flori pe care

Pe-aleea de castani, sub vânt nebun, Cad frunzele rotindu-se în cerc. De ce se duc? Nici dac-aș ști, nu spun - Să le-nțeleg, nu vreau să mai încerc. Chemate sunt de iarna timpurie Și de

- Răspunde-mi, știi cum își dezbracă teii Sacoul parfumat, nebuni de dor, Cum înverzesc sub genele ideii Și eu de ce n-am învățat să mor? Când tu mă strângi în brațe, veșnicia Îmi pare mai

era pustiu iar tu plângeai pe-un nor de ceață ca-ntr-un poem cu lacrimi argintii eu m-am trezit dar nu eram acasă și mă mințeam cuminte că revii am așternut un bob de rouă caldă pe amintirea