ioan albu

este clar pentru mine că echipa editorială e în criză și în nevoie acută de restructurare, pentru că se recomandă texte fără valoare, ca acesta. imaginea unui fund de femeie din care ies ... \"chestii colorate\" (cam știm noi ce fel de chestii colorate pot ieși din fundul cuiva, chiar și al unei femei) e groaznică. totul e de un penibil lipsit de echivoc: fundul e comparat cu \"o HALCÃ mare de carne\" apoi, netam-nesam și în nevoia unei imagini mai plastice, cu un \"mistreț rătăcit\". mă întrem cum a putut detecta poetul asemănarea? oare fundul ăsta scurma pământul cu colți de argint, sau era acoperit (uh!) de păr zburlit? grohăia? avea copita ruptă pe calea ferată, prin porumb? era galben? în culmea incontinenței ideatice, \"chestiile\" ieșite din fund zboară (Doamne ferește!) pentru a se cuibări, ca niște lilieci bezmetici, direct în părul poetului, unde încep a nunti. iar poetul ce face? păi poetul face figură de măcelar psihopat, de Elefteriadis, privind hipnotizat, cu toporul în mână, o piesă anatomică detașată, în formă de inimă. oameni buni, orice aspect al acestei producții am examina, începând cu fondul lexical, trecând prin aspectele stilistice, ajungând la idei și în fine, la modalitățile de a provoca satisfacție estetică unui cititor cu mai mult de patru clase - orice aspect am examina, ajungem mereu la concluzia că acest text nu e nici măcar poezie, necum poezie recomandabilă. mă uimesc cei care au găsit textul \"haios\", mă fac să râd cei care vorbesc despre \"readucerea brutală a realității\". se delirează în draci la subsolurile textelor. și apoi, în legătură cu termenul \"haios\": el pare să devină conceptul critic principal al multor agoniști, care citesc și scriu poezie probabil ca să se amuze, \"ca să se râdă\". bine-bine, oameni buni, e bine ca o poezie să fie haioasă, dar pentru asta trebuie să fie mai înainte poezie! cu alte cuvinte, poezie nehaioasă da, dar nonpoezie haioasă nu! asta ar trebui să fie regula. ei bine, ea e aplicată exact pe dos de caracuda agoniei pentru care tot \"anecdota primează\", numai că de data asta, din păcate, axiologic.

texul e plin de expresii colocviale care nu îi adaugă nimic, ci dimpotrivă îl transformă într-o flecăreală cu pretenții artistice, ca de exemplu sintagma \"a dracu\'\". e un text de puștan teribilist - asta o spune cineva care a fost așa și a poposit si pe la nebuni ceva vreme în urma unor manifestări prea pregnante de originalitate juvenilă. nu e de recomandat, dar în ultima vreme editorii au luat-o razna. gândurile care \"țopăie în voie\", doctorul \"simandicos și posibil/probabil gay\", mintea \"curbată\", acel \"ironic\", iată tot atâtea expresii lipsite de măiestrie din sărăcăcioasa limbă de lemn a adolescenților de azi.

textul mi-a plăcut, inclusiv versul incriminat de Olia. \"însă totuși\" nu e pleonasm, pt că \"însă\" e o conjuncție adversativă, deci marcheză o opoziție, iar \"totuși\" aici are valoare de adverb. \"însă totuși\" se traduce \"dar în pofida acestui fapt\" (i.e. că \"la noi acasă e bine\").

Nu pot decât să-ți mulțumesc pentru atenție și pentru efortul de a-ți lăsa părerea la subsolul textului.

n-are legatura, magistre

Mihai Robea, mă bucur sincer ca ți-a plăcut ce ai citit.

Anghele, tocmai mi-ai trântit trei cuvințele cu care mă caracterizează Jacqueline. Și da, ai dreptate, îs franciliano-parisiano-picard de ceva vreme. Mersi de apariția promptă și la bună citire.

corina, ia sa vedem ce da

Multumesc tuturor pentru opinii și prezență. Dle Manolescu, sunt foarte interesat de propunerea dvs. Vă voi scrie.

păi da, nu tătă ziua-i duminică; mersi de întâmpinare.

n-ai citit cu accentul bun, nu era de la verbul \"a trasa\", ci de la \"a trage\". pusei accentul, however; de umblat, prin codri, prin săhăstrii, prin pustietăți, vorba poveștii. ia, umblu și eu prin țara lui harpagon, where beer\'s expensive and people cheap.

poemul vorbește oniric despre opresiunea brutală a sistemului și rezistența prin cultură (i.e. artă). sau este un poem despre cum doi drujbari își imaginau \"bă, ce-ar fi să tăiem copacii din cișmigiu cu drujba și să zicem că-i performance etc.\". cititorul să decidă pentru sine, eu doar propun poemul atenției sale, însemnându-l.

Tatal Alexandrei este Philipe Lavastine, scriitor francez,mare iubitor al lui Mircea Eliade și care nu a recunoscut-o pe fiica sa pâna la vârsta majoratului. Mama ei e evreică româncă, dacă nu mă înșel. Alexandra Lavastine a fost printre primii occidentali care au ajuns in tara dupa revolutie, in fruntea unei delegatii de jurnalisti francezi. Aici ajunsa, a avut o relatie cu Gabriel Liiceanu, inainte de a fi sotia lui Hurezeanu, de care a divortat mai apoi. In fine, din toată încâlceala asta ceea ce se vede clar este că atacurile aduce lui Eliade si restului românilor au drept cauză un conflict nerezolvat cu tatăl, care îl aprecia enorm pe Eliade dar nu dădea doi bani pe ce scria ea.

ghiciți ce relații există între tatăl Alexandrei Laignel-Lavastine, mama ei, Mircea Eliade et co., Gabriel Liiceanu și Emil Hurezeanu ca sa intelegeti de ce scrie femeia aia tâmpeniile pe care le scrie si de ce Humanitas-ul a publicat idiotia aia despre Noica, laudand-o pe coperta a patra ca ar fi prima analiza de adancime a gândirii lui Noica!

știam eu că te-am văzut pe Saint-Germain :)

oameni buni, poemul pleacă de la un text al lui Gellu Naum, de altminteri celebru, \"bătrânul ședea mort\". el nu are legătură tematică cu ce scrie naum, are propria lui temă de tratat, propriul drum, dar trebuie înțeles oarecum în prelungirea textului naumian, la care se referă în permanență, de la care ia pentru a se referi sintagme întregi (precum cea cu chitanța),folosindu-le ca pietre în construcția unui alt edificiu. o parte din aprecierile voastre i se cuvin maestrului Naum.

al meu era pe bălcescu :)

multumesc. e cum spui

just

va mai aștept, domnule popa. tot cu urale.

câinele și cățelul cu mașini și cu o morală șchioapă.