Despre colaboraționism și dublă măsură

A făcut mare vîlvă în această vară, dezvăluirea lui Günter Grass, făcută în cartea autobiografică „Beim Häuten der Zwiebel” (Cojind ceapa), că în adolescență s-a înrolat voluntar într-o divizie SS. Ajuns la aproape 80 de ani, se pare că scriitorul german a dorit să se împace cu propria conștiință. Asta dacă nu cumva, a vrut doar puțină publicitate în jurul numelui său. A obținut mult mai mult decît atît, fiind voci care îi cer chiar returnarea Premiului Nobel pentru Literatură, obținut în 1998. Privind biografia lui Grass, întîmplarea de la 17 ani pare un accident. A fost toată viața un militant de stînga, critic la adresa regimurilor care s-au perindat la conducerea Germaniei Federale. Așadar, față de 1944, un an tulbure al celui de-al doilea război mondial, atitudinea sa a suferit o schimbare radicală. În aceste condiții, i se poate imputa lui Grass o greșeală de tinerețe și să i se nege toate meritele (inclusiv literare!)? Cazul se aseamănă foarte mult cu ceea ce a încercat să facă cu Mircea Eliade și Emil Cioran, jurnalista franceză Alexandra Laignel-Lavastine. Publicînd în 2002, la Paris, cartea „Cioran, Eliade, Ionesco, L’oubli du fascisme” (Uitarea fascismului), autoarea insistă pe trecutul pătat al celor doi, care au cochetat în tinerețe cu mișcarea legionară, acuzîndu-l și pe Eugen Ionescu pentru omisiune de denunț. Ajunși la maturitate, atît Eliade, cît și Cioran și-au recunoscut păcatele tinereții. Iar Ionescu a militat pînă la sfîrșitul vieții pentru democrație și împotriva totalitarismelor de orice fel. Militanții marxiști vedeau în „Rinocerii”, de pildă, o critică a extremei drepte, cînd de fapt comuniștii nu erau cu nimic mai buni. Față de intelectualii care au simpatizat sau chiar au colaborat cu regimul sovietic și cu alte regimuri comuniste, opinia publică din Occident a fost întotdeauna mai înțelegătoare. Această dublă măsură în judecarea faptelor își are explicația în „gauchismul” intelighenției vestice, mai ales franceze, capabilă să se alieze cu extrema stîngă doar pentru a i se opune celei de dreapta. Dar n-au fost numai motive ideologice în apropierea de ideile comuniste, ci și unele mult mai pămîntești, legate de mărinimia sovieticilor în răsplătirea celor care făceau propagandă regimului criminal instaurat de Lenin și Stalin. Scriitorul și publicistul american Stephen Koch, în cartea sa „Double Lives: Stalin, Willi Münzenberg and the Seduction of the Intellectuals” (Sfîrșitul inocenței. Intelectualii din Occident și tentația stalinistă), vorbește despre felul în care serviciile secrete au manipulat și s-au folosit de nume mari ale intelectualității vest-europene, pentru a face propagandă comunistă. Louis Aragon, André Gide, Romain Rolland, George Bernard Shaw, André Malraux, Jean-Paul Sartre sînt doar cîteva exemple de colaboraționiști ai lui Stalin, oameni care prin prestigiul lor au cauționat o dictatură sîngeroasă. Au existat scriitori care au crezut sincer în ideile comuniste și mergînd în U.R.S.S. și-au schimbat opiniile. Panait Istrati vizitează patria comunismului în anul 1929 și la întoarcere scrie cartea „Vers l\'autre flamme” (Spovedania unui învins), în care radiografiază nemilos realitățile vieții sovietice. Este etichetat ca fascist. Revenind la Günter Grass, lui nu i se iartă un teribilism al adolescenței, în timp ce marii scriitori colaboratori ai stalinismului sînt neclintiți pe soclurile lor. Și se pune problema legitimității Premiului Nobel luat de Grass, pe care un spirit liberal ca Mario Vargas Llosa (apărător în acest scandal al scriitorului german, unul dintre puținii), în ciuda talentului scriitoricesc incontestabil, nu-l va lua niciodată. Quot erat demonstrandum. Eseu apărut în \"Cuvântul\" nr. 12 / 2006