Femeia dinăuntrul fetiței

Biografismul ca modalitate de exprimare poetică este destul de răspîndit printre tinerii scriitori. Ei simt nevoia să-și scrie memoriile ca și cum acestea ar deschide opera literară, nu ar încheia-o așa cum ar fi normal. La Cristina Ispas, din fericire, lipsește poza, cititorul nu se află în fața unui autoportret narcisist. Poezia ei este o privire lucidă asupra copilăriei cu ochii unui adult blazat. Încă din titlul primului ciclu al cărții, „starea alfa. fast forward”, se poate deduce dorința copilului de a se maturiza mai repede. Chiar și așteptarea are mișcarea sa interioară: „vom aștepta așadar să mai treacă / lent / câteva păpuși / [...] / când ele se strecoară noaptea pe scări / cu pași atenți / cu ochii închiși / ca să crezi că nu există (vom aștepta)”. Părăsirea copilăriei și instalarea maturității, dorința fetiței de a fugi într-o realitate diferită, sînt piesele de rezistență ale acestei prime părți a spectacolului: „atunci ar fi ca și cum altcineva / s-ar muta în mine / și oricum / ar locui ca într-o țară străină (dacă)”, „și noi cu buzele însângerate / cu fețele prelungi / așteptăm / să se termine programul / sau primăvara (și noi)”, dar mai ales „pur și simplu / atunci când vine vorba / despre inima mea tânără / îmi vine să scuip afară totul / într-un punct fix / să scuip afară păpușa / care se mișcă în mine (identitate)”. Și în următoarele acte, „Fetița” și „bishojo.inside game.inside little girl’s mind”, întâlnim aceeași luciditate, împinsă pînă la limita durerii: „și era ca și cum moartea seca lucrurile / decolorându-le / încă de când erau / vii (cadru)”, „nu îmi era frică de moarte / îmi era frică de singurătatea care / învelea uneori privirea mamei / sau scăunelul cu trei picioare / sau pantofii vechi ai bunicii / uitați jos pe scară (copilărie)”. Aici, Cristina Ispas își dovedește forța în imagini necruțătoare: „în moartea bunicii era prea frig / și hotărîsem să ne mutăm în moartea casei (diferență)”, „și albul s-a depus înăuntrul lui / ca un teanc de batiste (tablou)”. Personajele care se perindă pe scenă, Andreea, Alina, Gabi, mama, bunica, Ilumpa, alcătuiesc un univers feminin din care Fetița își poate alege traiectoria devenirii, „dar cu toate astea / uneori tot mai simt cum crește în mine / o femeie rece / atât de rece încât pare mereu oglindită într-o fereastră / sau într-un lac înghețat (agrafele Ilumpei)”. Ultimul capitol al cărții, „furia. rewind” reprezintă o reglare de conturi cu neîmplinirile din copilăria Fetiței: „într-o zi am să mă trezesc mai devreme / și-am să acopăr toate ferestrele orașului cu salivă / și-am să acopăr toate străzile orașului cu vinilin / și-am să mă joc așa / prin parcul cu arcuri de beton”, „și la sfârșitul zilei / când totul a fost făcut / într-un fel sau altul / făcut / îți bagi căștile în urechi / îți lași fruntea pe ghidon / și-așa adormi / în timp ce picioarele continuă să pedaleze / singure / în întuneric”. Este aici o privire întoarsă cu mînie spre trecut, o mărturisire ce are drept scop uciderea totală a amintirii, o tăiere zgomotoasă a cordonului ombilical. Numerotarea celor 17 fragmente ar putea fi făcută invers, iar explozia de la sfîrșit ar veni firesc. În 1979, anul nașterii Cristinei Ispas, Magda Cârneci răspundea unei anchete despre scriitorii tineri, inițiate de revista Echinox: „Tînărul poet de azi, ca și cel dintotdeauna, scrie despre lume și despre sine, scrie lumea și se scrie pe sine”. Și Fetița se scrie pe sine și se transformă pe măsură ce este acoperită de ea însăși. Iar păpușa care apare pe coperta cărții pare a fi una rusească. Odată desfăcută, ea va dezvălui altă păpușă și aceasta alta pînă cînd, în cele din urmă, va ieși la iveală femeia. Care din punct de vedere literar nu este o promisiune, ci o certitudine. Cronică apărută în \"Poesis\" nr. 9-12 / 2007