Iakab Cornelia Claudia

cand esti suparat uiti un f se pare, acolo in transformare. poemul vorbeste despre carjele necesare transformarilor, oare? asa imi pare.

finalul
\"nu vreau să cer ci să implor
când mă prefac că nu exiști
lasă în mine toamna mult mai mare\" nu suna bine

ma scuzati aveti o scama...masca ca o vina ce nu-ti apartine,\" asa dicteaza fratii mei\". aici e un sentiment pe care l-as dezvolta. e ceea ce incarc intre palmele mele prinzand ceva din poet si framantand.

timp ori suflet
calcule ce dilata ori contracta
intr-o viteza constanta
din cand in cand o poarta
transformare
din cand in cand ferestre
dincolo curenti ce te poarta
de te lasi usor
ca intr-un dans
doar un pic de ti-se agata privirea
insistenta te trage din curent pe un altul
ori in golul a ce nu se mai vede


poemul de aici invoca puterea de a creea un timp al unor anume simtiri. timpul-suflet e liber sa aleaga, dar nu intotdeauna poate , stie....

chiar azi este ziua cand nroc de o vizita si netul de aici. simt exact asa:
\"e-mi place când spui fiecare chestie după numele ei
sunt portative de viață
luate direct
din raftul lor
cu praful pe ele
cu parfumul vremii
și nu-n ultimul rând
încărcate cu sentiment și pace\"

pare ciudat modul in care cineva sondeaza universul altcuiva doar cu sufletul si din ceea ce simte extrage informatii. poemul are o aura specifica , exploateaza si exprima o altfel de comunicare plus vechiul mod de comunicare.

zice te-am atins , uite cum, daca mai era nevoie sa-ti traduci, daca cumva nu erai atenta, ori nu iti era asa de important, daca nu cumva:
\"aici poate că ești un pic descumpănită
dar țin de conexiuni unghiulare
cu cărări și scări gemene
de aici sunt atingeri subtiri
le găsești tu pe fiecare
eu ți le zic din décor
în mirosul ăsta de pipă\"

sa simti pe un altul, sa traduci, sa nu fi sigur mereu, sa te framanti, sa limpezesti, sa-l cauti iar, sa-i fie o chemare totul pas cu pas pana in ziua in care armonia universului integrandu-te cu totul te aduce fata-n fata.

de unde deduci ca am ceva. este eleva in clasa geniilor si profesoara o ameninta cu presimtiri.

poate cu o acadea reusesti si altul sa faci masteratul, macar la 80 de ani

nu stiam eu cine a incercat sa-mi preschimbe vraja intr-o ameteala! lasa ca o sa fac una mai tare si pe tacute.

unul din cele mai frumoase poeme pe care le-am citit in ultimul timp. in plus imi e atat de cunoscut de parca a tot venit si tot venit insa a trebuit sa fie pus in cuvinte pentru a-i constata prezenta.
iti ofera o relatie, tu si un sfatuitor priceput. tot despre o relatie si versurile:
\"de unde să știi că răsăritu-i frumos
și când norul e gros
îmi aduc aminte de-un răsărit cu marea-n furtună
doar o clipă soarele a privit în punctul în care l-am zidit\"

undeva e o miscare subtila, gen vino dupa mine:
\"iau seara asta cu mine scriu pe fugă ...
serile dimineților nodurile năvodului ploile amintiri mereu ziceam și nimeni nu credea ...\"

fiecare poem al dv e un microunivers cu elemente comune in altul si in altul. fiecare poem e o primire, dar gazda nu e apatica, gazda e activa, rasuceste, misca, directioneaza. eu calc in navoade adeseori doar pentru a afla cum functioneaza.

vad ca e intrebare retorica. deci e clar. se constientizeaza intelepciunea ce face directia. nu zic romanii toti de acord: ce tara frumoasa, bogata...etc avem, pacat ca e locuita. cand sa se aleaga care cu pamantul care cu ratacitul aici nu mai sunt de acord.

voi aveati asii in maneca-adica poporul
am votat pro-adica intelepciunea populara
si acum retoric toti in cor:

romania incotro?!

chiar ca sunt interesante poemele despre relatia unui om cu teoriile creationiste, cu cele darwiniste, cu personaje mitologice, cu fapte puse la panou de onoare, ori contestate, cu zei si povesti in care de obicei invinge raul, bine aici nu apare apocalipsa e disimulata:
\"mi-am luat traista cu zilele rămase
și am plecat departe în lumea mea
un călător rătăcit\"

e interesant pentru orice om inteligent, nu pentru cei care stau prost cu nervii si orice ai scrie tot versete sataniste sunt. glumesc desigur.

interesant cum se raporteaza omul ca dimensiune la restul, la univers, la ceea ce nu intelege, la ceea ce nici nu vede sau aude sau simte depasind spectrul personal. interesant ca mereu se vede egal. el regleaza din butoane si e cel putin egal cu orice, daca nu si mai mare. de fapt e o clocitoare de sentimente, trebuie sa-ti iasa cum vrei , nu cum trebuie.

rezulta:\"o perspectiva a razvratirii\", un fel de testosteron virtual,estrogen virtual adica iluzie, e ceva dar nu e.

aici incepe cu abordarea unui moment semn al cruzimii.
\"dar îmi era rușine cu lașitatea mea
știam că indiferența mea
te exila și mai departe
sub năframa lipsită de strălucire
a zilelor mele
pe care nu le cunoșteam încă
ca și când mureai cu fiecare ceas
al trădării mele


trebuia sa reactionezi intr-un fel. ideea ca vezi auzi ceva si trebuie sa clasifici. de ce? de aia. cine te obliga ce sa vezi cand oricum esti limitat si nu poti tine cont de toate cate sunt au fost ori vor fi? interesul? frica? dat cu tifla? vedetismul? joaca? bagatul in seama?

imi place finalul. e corect. e atitudinea corecta. drum bun.

eu vedeam versurile altfel. incapabil de iubire ajungi sa te rogi de cel ce poate sa o simta ca pe o forta, de cel ce primeste de la ea cunoastere, sa mai stea prin preajma. macar o raza, cat incapabil sa te iubesti singur, sa gasesti drumul bun.
automat nu mai acuzi o lume, cu idoli si alea alea pentru ca nu esti cel ce poate da cu piatra. mai ales ca vrei sa faci, de ex a scrie si implicit a fi cunoscut. vrei sa fie nevoie de tine, munca sa fie publicitate... si uite asa incet incet ne invartim cumva in jurul cozii.

de ce?

tradarea. cred ca ne e inca neclar.


a vinde nu inseamna sa muncesti din greu pentru bani, sa manuiesti dalta ori cuvintele, sa asuzi , sa nu ai somn si sa ceri plata.
a vinde inseamna sa pui mana pe ce nu e al tau si sa ai profit, sa vorbesti in numele altuia, sa spionezi ce fac altii ca sa castigi din a descrie, fara sa te deschizi la daruire de sine...inseamna multe.
de aceea impresioneaza vorbele\"Mai lasă, Doamne, raza Ta, divină
Să îmi îmbrace ziua în lumină
Să deslușesc pe-ntinsele răzoare
Cărarea care duce la iertare.\"

cred ca cel mai bun comentariu e tot un poem de a lui michelangelo. de ce? uite versul de aici e pretext:
\"Sămânța ce dă roadă doar la cruce.\"

din vers reiese starea de vindere, de sacrificiu, de care se necajejte buonarroti. la el ultimul vers ce aduce crucea in prim plan vorbeste despre o greseala ce te trezeste sa nu faci la fel.


\"Se toarnă din potire coifuri, spade,
iar sângele lui Crist se vinde – ciuturi!
Nu spini și cruce vezi, ci săbii, scuturi:
răbdarea însuși lui Isus îi scade...

Ar sângera spre cer până-n Pleiade
dacă-ar sosi-n romanele ținuturi;
s-ar face pentru pielea-i împrumuturi
și-n drumul faptei bune baricade!

Cum am pierdut, pot pierde-orice tezaur,
dar cel în mantii sfinte mă îngheață,
precum Meduza din ținutul Maur.

Ce alinare ne-ar mai sta în față,
când știm că-n cer n-au preț nici bani, nici aur
și un alt semn a stins cealaltă viață? \"

am simtit nevoia sa-ti aduc aici un poem despre mila, despre cum te-ar putea trage in infernul celuilalt indiferent cat esti de puternic, iar numai cunoasterea, manuirea focului te poate salva si pe tine si pe el. apoi problema devine oboseala. nimic nu se pierde totul se transforma, cand esti obosit apare intamplarea, ori nu mai vezi bine\" ce sa dai sperantelor tale\"

Invingi orice asprete
cu ochii tai, ba si orice lumina;
incat, cum mori de-o bucurie plina,
momentu-acum sa vina,
caci mila-i mai presus de frumusete.
De n-ar fi fos sa-nvete
ce-i focul, sufletu-mi ce nu se frange
ar fi fost mort la cea dintai privire,
spre care in nestire
fug ochii lacimi si-i macel si-i sange,
dar nici nu ma pot plange
de-a nu putea muri cand imi vrea firea.
O, gratie unita cu splendoare!
Cand vii cu ajutoare,
atunci- vai!- se si moare
si orbesti pe cel spre care-ndrepti privirea.
michelangelo buonarroti

uite un pasaj din scrisoarea ta care imi pare secretul, legatura intre:
\"E ridicol, încărcat și poate patetic acest început de scrisoare, dar uneori e dificil să uzezi numai acele cuvinte care să exprime, fără a diminua sau exagera, starea de conflict în care te afli.
Și e atât de inutil…
Presupunând că te adresezi cuiva, cum ai putea crede că vei fi înțeles, dacă cel ce citește, bunăoară tu, nu mai este racordat la aceeași dimensiune?
E ca și cum ai cere milă.
Sau ai obliga la explicații, ceea ce e la fel de inutil.
Într-o carte, nu rețin acum care, cineva spunea, că un bărbat nu poate simți milă pentru femeia pe care o iubește. Orice poate simți, dar nu milă. În alta era o întreagă disertație, care desemna mila, drept sentiment promotoriu, al tuturor trăirilor nobile. Cine poate ști, care din ei are dreptate, sunt atâtea tipuri de milă și atâtea adevăruri relative…

Niciodată nu ai tăcut atât de mult.

Sunt tare obosită de câteva zile și e posibil să exagerez, e posibil, să am tendința, de a-mi stimula o stare pe care o cunoști și tu atât de bine, însă, acum, simt că nu oboseala e cea care domină, ci un fel de disperare, pe care nu am cum s-o consum altfel, decât scriindu-ți.\"

interesant poem, dar nu aprob vulgaritatea sentimentului.
scrie-ma, fura ma orbul, priveste-l la treaba cum se goleste de sine ochiul soaRELE CA SA DEVINA LUNA, SA TREACA ENERGIA TA PRIN OCHIul SAu, SA TE SIMTA SI INTELEAGA ASA. privestele spiritul altuia la munca si descrie apoi. fa literatura despre altii, pandeste-i.

de ce nu aprob sentimentul?

dar ma indepartez de poem prea tare si nu vreau in off.

poemul e deosebit, e tot o miscare realizata prin putine cuvinte.

tocmai ma gandeam cat de des folosim cuvantul aripi, cred ca de lene vorbim tot o limba veche in timp ce inovam mesaje.

cu blana de nurca, nu stiu zau. imi tot aminteste de urina de nurca, ori suferinte de nurca crescuta in custi pentru una alta.

sa inveti cum poti a atinge cu mana aceea a ochiului interior pana ajungi la abuz. sa arzi tot cautand pe dinauntrul lumii, unde sunt rotitele ei. apoi sa faci abuzuri iar, sa iti inchipui ca ai bocanci si strivesti sau ca o forma e nu stiu ce sa te prefaci ca e ceva si pe urma sa te hotarasti ca e altceva in timp ce ea pare dominata de tacere.
de aici m-am inspirat. aveam o logoree in mine si cand am scris au iesit trei randuri.

mi-au placut la nebunie.
despre ultima// cu toate ca tot ce e vulgar, violent sufleteste ca adevar prezentat imi repugna cel mai tare// am cele mai mari cuvinte de lauda lundu-ma prin surprindere pe mine insami.

\"Întreb până obțin răspunsul corect

Te-ngrijorează, nene, soarta mea
Dacă fătuca-mi va răspunde „da”
La întrebarea sus menționată?
Am să i-o pun o dată... și-nc-o dată...\"

si nu trebuia, e ca si cum as avea satisfactia ca asa stau lucrurile si mai si rad. de fapt sentiment din epigrama e chiar acesta. ar fi putut fi construia altfel si reiesea acelasi umor dar alta atitudine.

pe domul din milano m-a luat cu ameteli, ce minunatie?! ca un schelet magic ce sustine ceva invizibil. mare opera!

mi-a placut si umorul usor batranesc, linistit, satisfacut de vacanta.

extrem de cald, mai putin incifrat ca-n alte dati.

prima stea misterioasa roteste un compas de lumina
ne masoara privirea si ma simt pasare tanguitoare dorului
e ceva acolo sus ce parca imi e sortit
uite asa o putere de neinteles spre care ma indemni
de ce

se desface o bucla de timp prinsa-n stele
rebela miscare insa gratiile canta mai aprig

nu vreau sa jignesc dar eu sunt dintre cei care nu se mai lasa pacaliti de articole de tot felul care par a te informa, dar nu te lumineaza cu adevarat. aici inca mai apar urme de informatii dar e clar ca nu poti sa stabilesti clar ce ai aflat. cum, cand unde, de ce, doar iluzii.

ridicarea zilei de nastere ca o scara, cu ajutorul sentimentelor. impresionant poem si total original, dar si originar e cu dedicatie.