George Pașa

Nu am sugerat să modifici. Viziunea și compoziția textului sunt originale, asta nu pot tăgadui. Impresia de stranietate pe care mi-au lăsat-o unele imagini nu este neapărat un neajuns. Poate că asemenea texte sunt împovărătoare pentru mine și nu am reușit să fiu empatic.
Pe lângă acele impresii, observ că prologul și epilogul se bazează pe luciditate, iar contrastul cu miezul textului nu este nicidecum rău.
Tu scrie cum simți, nu lua seama la ceea ce spun.

Nu sunt un admirator al acestui gen de literatură pe care, impropriu, l-aș numi psiho, dar trebuie să recunosc prezența limbajului poetic metaforic, ceea ce nu este de neglijat. Îmi place proza pshihologică, însă, poezia de acest gen nu. Prea multă analiză (fie ea, cum spuneam, impregnată de metafore) îmi pare că dăunează poeticului. Sigur, e doar impresia mea, care pote fi greșită. Înțeleg, la fel de bine, că profesia cuiva poate influența și modul cum scrie.
Ceea ce mi se pare mai reușit aici (și în precedentele texte ale „atlasului”) este modul în care vocea eului poetic se transpune în aceea a suferindului, ceea ce nu este nicidecum ușor pentru cineva care nu are o asemenea suferință. Și, chiar dacă este influențat de ceea ce a citit. Sigur, există în tipurile de personalitate nevrotic, depresiv, schizoid, dar care se manifestă în limitele normalității. Însă, nu sunt un specialist în domeniu, de aceea mă opresc aici.
La nivel strict estetic, unele imagini artistice mi se par cam forțate (sau poate că ai vrut să redai lumea halucinatorie și vocile auzite de suferind). Spre exemplu aici: „din fiecare încăpere țâșnesc voci:/unele sunt fluturi fosforescenți lipiți de tâmple,/altele sunt sirene ce-și ascut dinții în ureche,/altele râd ca o pădure de oglinzi sparte.”

Eriko, Ottilio, Victore,
Vă mulțumesc pentru semnele de lectură!

Acolo, în final, cred că e vorba de poarta nouă. Că și speranța (nu-i așa?!) este veșnic tânără.
Glumesc, desigur.

Versurile acestea: „Nimeni nu are timp de răspunsuri,/ nimeni nu pune întrebări” seamănă cu acelea din „Am zărit lumină...” de M. Sorescu, adică „Nu am timp de răspunsuri,/ Abia dacă am timp să pun întrebări”. Sigur, nu se spune același lucru. Poate că nici nu este intertext, doar o simplă coincidență.
Mi se pare un text modest, dar poate că este doar impresia mea.

Sergiule, mă bucură aprecierea textului. Știu că e un text bun și e bine că ai văzut acest lucru. Finalul este deschis: l-am văzut cumva altfel, dar și interpretarea ta este în ton cu viziunea mea. E puțin exagerată formularea ta „Finalul este genial”.
Răzvane, ți-amintești că eram critic și cu privire la comentariile tale, care au același și același algoritm. Dar când vorbești de „sufletul etern, care nu are nici început şi nici sfârşit” nu pot să spun decât „Asta era!”.

Vă mulțumesc frumos pentru opiniile voastre!

Ați înlocuit. Și bine ați făcut. Acum, metafora "peregrin într-un stol de secunde" chiar este una deosebită și adecvată, în opinia mea, contextului.
Nu sunt într-o bună pasă comentatoricească, de aceea mă rezum la a spune că mi-a plăcut textul.

"bătrând" este o variantă mai poetică pentru "bătrân". Glumesc, desigur.

„sâcâitoare”

Se pare că nu poți scrie altfel decât cu aceste colecții de pleonasme și tautologii, asociate cu aceleași și aceleași formulări pseudofilosofice. Acum, desigur, vei zice că nu am înțeles eu ce spui, de parcă ar fi ceva de înțeles aici. Complexitatea e una; complicarea, altceva.
Îmi rău că nu ai ținut cont de ceea ce ți-au zis mai mulți, nu doar eu. Perseverezi să scrii așa, cu aceste formulări bombastice.

Nu pot să trec peste acest text sensibil, cu o manieră proprie de a vedea lumea de la interior către exterior. Însă, parcă nu este la fel de bine structurat ca în multe dintre poemele tale reușite.
Aș reformula aici, fiindcă lipsește eufonia: „sǎ se răspândească ca un cancer galactic”, mai ales că este o comparație deosebit de sugestivă. În versul „Nimic nu e mai metafizic decât moartea”, comparativul acela mi se pare oarecum forțat.
Pe lângă toate aceste incoveniente, există un vers surprinzător ca „Invadez lumea cu acest suflet de granițǎ.” Un vers cu adevărat memorabil.

Și eu am mâncat o literă: „spui”. (!)

Ai vrut să sui, desigur, „punctele”.

Da, după ce am scris, eliminasem construcția aceea incidentă din paranteză, dar a intervenit nevoia de precizie. Incidentă fiind, sigur că acea construcție putea fi eliminată, și am procedat întocmai.
Mă bucură flerul tău. Da, simt și eu, aproape mereu, când îmi iese un text bun.

Claudiule, sigur că nu se ia în serios, doar știm că perfecțiunea în artă nu există, omul (copia) nu își egalează niciodată modelul.
Mă bucură comentariul tău.

Am făcut niște modificări în comentariu, dar am uitat să elimin cuvintele de prisos. Reformulez un enunț: ”La început, știindu-mă că și eu scriu texte mai scurte (altfel spus, cu musca pe căciulă!), am început să mă întreb dacă nu cumva chiar pot fi percepute ca lipsite de sens acele scrieri (pașadine).”

Data viitoare poate scrii și despre pasiunea tipului pentru atlasele ihtiologice.
La început, știindu-mă că și eu scriu texte mai scurte (altfel spus, cu musca pe căciulă!), am început să mă întreb dacă nu cumva chiar se percepe ca fiind lipsite de sens în acele scrieri. Pe urmă mi-am amintit de tipul cu „atlasele” sale (botanice, ihtiologice etc.) versificate și pasiunea sa pentru scrierea titlurilor cu majuscule, așa că am răsuflat ușurat.
Ți-a reușit în mare parte satirizarea acelor metehne, însă, cred că ar trebui să mai scrii un alt text și despre pasiunea pentru ihtiologie a domniei sale. (!) Cum a scris și epigrame, consider că are și simțul umorului și va gusta produsul acesta artistic, chiar dacă are mult piper.

Mi-a plăcut textul și pentru împletirea dintre real și miraculos, cu o intrigă pendulând între ispășirea sufletului acelui prunc după ce fusese ucis și fapta îngrozitoare a propriei mame. la fel, și sansa care îi este oferită Domnicăi de a își găsi liniștea. În acest sens, ultimele doup enunțuri din text sunt sugestive.
În ceea ce privește construcția narativă aleasă, inițial mi s-au părut nepotrivite frazele scurte, care, de regulă, dau un ritm mai alert narațiunii, nespecific pentru un asemenea subiect. Însă, meditând puțin, mi-am dat seama că nu este chiar așa, fiindcă pauzele mai dese impuse de punct lasă timp cititorului să se adapteze desfășurării narative și chiar oferă ceva poeticitate stilului. E impresia mea, dincolo de convențiile din arta textualizării.
În paragraful de după prima linie de dialog, apare de două ori, la început de enunț, conjucția „dar”. Cred că în al doilea caz ar putea fi eliminată fără a se pierde sensul a ceea ce se spune.

Apreciez!

Răzvane, îți mulțumesc pentru impresie.

Dorule, sigur că n-am vrut psalm. Comentariul tău poate că depășește posibilitățile congnitiv-afective ale umilului meu text. Am dorit ceva mult mai simplu (nu știu și în ce măsură am reușit). prima strofă continuă titlul printr-un fel de „schiță” a ceea ce am întrezărit cu ochii minții; a doua și a treia caută siguranța în fața a ceea ce i se revelează, iar ultima destăinuie ceea ce crede că ar fi adevărata siguranță. Nu-i nici o filosofie aici, am încercat să fac abstracție de backgroundul cultural, rămând doar simplul țăran care simte altfel semnele vremii și ale vremurilor. Îți mulțumesc!

Doamnă Dolcu, știu că finalul este prea explicit. Poate că așa a vrut el să vină, poate că am simțit că „siguranța” de care vorbeam e doar în credință. M-am gândit atunci să-l rescriu, dar acolo se terminase și inspirația. Poate într-un alt poem voi fi mai inspirat. Vă mulțumesc!

Mi-a plăcut subiectul acestui text, cu acel suflet care își așteaptă odihna veșniciei.
Sunt, don păcate, cam multe greșeli de redactare, în special, pauze lipsă între enunțuri sau pauze înaintea semnelor de punctuație, semne de punctuație lipsă sau puse greșit. Poate mai revizuiți textul.