George Pașa

Totdeauna am spus că inspirația este de la Dumnezeu. Chiar dacă zic acum că nu vreau să mai, când Dumnezeu vrea, nu te poți opune. Asemenea gânduri ale renunțării au bântuit și pe mari poeți, nu numai pe un scrib umil ca mine. Aduceți-vă aminte aceste versuri ale lui Eminescu: „Ah! de câte ori voit-am ca să spânzur lira-n cui/Și un capăt poeziei și pustiului să pui.”
Mulțumesc pentru semnul de lectură!

Mai degrabă, cred că e vorba de predestinare, nu chiar obsesie, chiar dacă tot se bate apa în piuă pe obsesie creatoare.

Și mie mi se pare foarte reușit finalul. Nici textul în sine nu e deloc rău. Oricum, Dane, nu cred că mai ai nevoie de încurajări sau de sfaturile cuiva, fiindcă știi și tu când scrii bine și când textul mai șchioapătă.
Multe alte reușite îți urez! Îți voi mai urmări scrisul.

Fata tatii, ca să te parafrazez, s-ar putea răspunde simplu, mai în glumă, mai în serios: de-aia sau de-altceva. Valabil și pentru fumat, și pentru scris. Dacă las gluma deoparte, spun doar că e o adresare către sine, iar răspunsul va veni, desigur, tot de la sine.
Oricum, pentru mine nu este vreun necaz dacă scriu sau nu, fiindcă nu sunt, din fericire, obsedat de scris. Scriu doar când am ceva de spus, când poezia plutește în aer și se scrie aproape singură.

„ideea aceea”, în loc de „aceia”, iar n-am fost atent la corectorul automat

Spre a evita ambiguitatea formulării, mă refer la începutul comentariului meu, nu la vreo sugestie de a aduce finalul în locul începutului.

Aș începe cu sfârșitul, ținând cont și de faptul că textul este o filipică. Nu știu cine este acuzatul (Cioran și Papini nu prea cred), însă, dacă până acum credeam că ideea aceasta de a scrie spre a nu se sufoca ar fi o "pedeapsă" menită suferindului de grafomanie, fraza ta m-a pus pe gânduri. Poate că înțelesul este acela de a scrie dintr-un preaplin sufletesc. Dar cât de ușor se poate cădea în superficialitate, dacă respirația poetică e artificială! Am înțeles și ideea aceia cu privighetorile. Înseamnă că "acuzatul" ar putea fi cel care urmărește melodicitatea poetică? Probabil da, probabil nu. Mi-a plăcut studiul literaturii comparate, dar nu voi face nicio trimitere.
Cam atât am avut de zis. Nu sunt, de obicei, vorbă-lungă. Magister ludi, nicidecum. Sau, să nu fiu ipocrit, doar uneori. (!)

Lipsește sedila la "ș" în cuvântul "școli".

"S-ar axfisia"

De fapt, pluralul de la "plajă" este "plaje", nu "plăji".

Sigur, nu e primul text eteroclit scris de dumneavoastră, însă, aici parcă e altceva. În primul rând, nu mai reluați prea multe imagini din alte creații ale dumneavoastră și veniți cu un alt imaginar, încărcat de poezie, chiar dacă textul înclină mai mult spre poemul în proză sau spre poemul-eseu. Are și elementele unui jurnal literar, și ale stilului epistolar. Conținutul poate atrage sau nu, în funcție de gusturile estetice ale fiecăruia. Nu-i un text rău.

Ei, nici chiar șlagăr, Ottilia, că ar trebui să fie buluc de lume la textul ăsta! Glumesc, desigur.
Îți mulțumesc pentru apreciere!

Ilie, n-am căutat nicidecum să atrag vorbărie multă și fără rost la textul acesta. De fapt, rareori textele mele au atras așa ceva. Lumea vine, citește, reține, dacă e de reținut ceva, și merge mai departe.
Domnule Mureșan, cred că ați vrut să spuneți „revenirea cu picioarele pe pământ”.
Onorat de vizita domniilor vostre!

Hai, nu fi vulpoi, că în mod subconștient, dincolo de întâmplările reale, de care am mai auzit, ai avut și niște ținte. Borema sigur că e nume inventat, dar, în subtext, trimite și la o boemă, și la verbul „a borî”.
Dar dezacordul ăla tot nu l-ai rezolvat. La Bolintineanu era și pentru rimă: „înconjor”/„dor”.

Acolo am vrut să spun „turcii mă-nconjor”, dar m-am gândit la câini.

Acum, cred că ai lăsat intenționat un dezacord și un final cumva ilogic. Doar dacă nu cumva ai făcut trimitere la Bolintineanu când scrii „mă-nconjor” în loc de „mă-nconjoară”, dar știi și tu că acolo era vorba de păstrarea măsurii versului („câinii mă-nconjor”). Iar cu referire la final, cum putea să se scuture „pe fiecare/„vânător”/ după uși baricadat”? Deja intrase „în spațiul intim”. „Vânătorii” erau dincolo de uși, adică în afară? Spațiul intim e al ursului sau al „vânătorului”? Da, am înțeles, e ambiguitate voită. Dar tot trebuia să spargă ușa ca să îi „atingă”!
În plus, există o altă neconcordanță: ursul ăla e mai întâi „un mare urs”, apoi e „suplu”. A, era unul dintre ceilalți doi! Vulpoi naratorul de aici! Ne cam bagă în ceață.
Fără îndoială, am înțeles aluziile de aici, chiar și ce e cu Bo(r)ema. Din păcate, poezia suferă sărmana, nu mă refer la dea de față, ci poezia care nu prea se mai scrie. „Vulpoiul” rănit cred că se va întoarce să tulbure iarăși apele.
Oricum, parodia asta cu urși mi-amintește de ceea ce s-a întâmplat în Ploieștiul nostru, când ursul Rambo i-a luat în râs timp de vreo lună pe „vânători”. (!)

Corectez: „într-o anumită măsură”, nu „anume măsură”.

Nu știu ce-aș putea zice. E un text ca oricare altul, nu poezie, nu prozopoem, nu gânduri. Poate, într-o anume măsură, un text de atitudine.
Cititorul trebuie să spună, eu doar am scris.

Pe mine mă interesează să găsesc răspunsul. Uneori îl găsesc și tac; uneori țin sa raspund, dar o dau în bară; alteori, sunt cel mai inspirat (fără google sau dex). Fala nu m-a interesat.

Vezi, în loc să te cerți cu ei, mai bine scrii un text așa haios. Mai precis, e și haios, dar și dureros.

Îmi place că textele tale, în mare parte, au - implicit, nu explicit - referințe biblice. În plus, o atmosferă mistică, prin care se contrazic afirmațiile unor gânditori că poezia și mistica (la fel, mistica și genialitatea) se exclud (nu numai la Berdiaev am văzut asta). Sufletul-pereche poate fi recunoscut, fiindcă fiecare suflet e parte din sufletul universal.
Dar cum aici e poezie, să dăm poeziei ce e al poeziei! Imaginarul poetic e mai puțin bazat pe excesul de tropi, cât pe parabola-simbol.
Un text de apreciat.