George Pașa

Știu, din propria experiență că nu este deloc facil să scrii asemenea texte concise, în care să spui, uneori, mai mult decât într-un poem kilometric. Bijuteria de aici m-a atras, fără îndoială. Mai ales prin ideea echilibrului pe care îl regăsești în această rezonanță cu spațiul sideral. Ceva asemănător, ca stare, nu prin imagistică și formă artistică, mi-a produs lectura poeziei „Stelele-n cer” de Eminescu.
În concluzie, aș zice că e aici un fel de întoarcere a clipei în infinitul din care face parte.
Trec peste observațiile pe care le-am făcut mai înainte, cred că doar parțial îndreptățite, și las un semn luminos unui text care mi-a plăcut.

„tortul s-a terminat”

Ilie, dacă totul s-a terminat, postmodernismul e deja istorie. Asta era ideea. Dar tu te-ai prins. :)

Emiliane, cât de puțin puteam scrie? Comparativ cu poemul din care făcea parte, într-o primă variantă, e doar a 22-a parte. Dar nici aceea n-a rămas acolo. Poate știam că o voi rescrie. :)
Leonard, păi spui bine. Nu mă refeream la scrisul meu, că nu sunt postmodern.

Zici că ești amator într-ale poeziei. Și eu sunt, că nu sunt membru al vreunei uniuni de creatori și nici nu doresc asta. Amator, fiindcă nu trăiesc cu obsesia scrisului. Scriu doar când mă vizitează muzele. :)
Referindu-mă la textul tău, ți-aș zice - așa cum ți-a mai spus cândva și Bogdan, să postezi textul doar după ce simți că a ajuns la forma definitivă. Sigur, mai poți face mici corecturi sau rearanjări, dar ideea să fie deja definitivată. Din ceea ce am mai citit în pagina ta, am văzut că simți ritmul poeziei, dar nu ai răbdare să îi ai cea mai potrivită formă.
Totuși, aici văd că ai scris voit cu alternanțe de ritm, cu rime asonante și libertate a măsurii versurilor. Aș mai recomanda unele mici corecturi, pentru acuratețea lingvistică și formală: „din casă-n casă” (versul 4); versul 8 l-aș scrie așa: „Vrăji vrăjite iar își face înainte de-nnoire” (e mai ușor de citit și s păstrează ritmul); versurile „Din mănunchiul parfumat tot desface rămurele,/Pentru femei de măritat și numai pentru ele...” le-aș scrie așa: „Din mănunchiul parfumat tot desface rămurele/ mândrelor de măritat, sperioase, singurele...” :)
Este interesant cum zeița Vesta devine la tine baba Vesta în loc de baba Veta. :)
O sta de încurajare, să scrii mult mai bine. (Nu contează că suntem amatori :))

În versul 4 din prima strofă se pierde ritmul. În rest, la nivel de versificație, textul e în regulă. Ca mijloace artistice și tonalități amintește (iarăși!) de Adrian Păunescu. Poate veți reuși să găsiți și timbrul dumneavoastră personal.

Și eu căutam poezia aici, dar n-am găsit nici măcar o urmă de lacrimă. :) Glumesc, desigur. Încercați o abordare originală a intenției de a surprinde „facerea poeziei”, dar nu mi se pare că v-a reușit. Parcă n-ați ști că postmodernismul „fuse și se duse”! :)

În opinia mea, treci printr-o anumită eclipsă creatoare. Sigur, e o vârstă a căutărilor, șa că e posibil să scrii mult mai bine.
Textul acesta mi se pare anost.

Este aici o poezie concisă, într-un stil pe care îl prefer. Dă, totuși, senzația deja-văzutului, nu neapărat prin sintagme-șablon de tipul: „marginea nevăzută a lunii”, „pasul timpului”.

În opinia mea, prima strofă are atribute poetice, apoi urmează prea multe enunțuri explicative. Nu înseamnă că nu există un anumit fior în meditația aceasta.

Textul tău mi-amintește - nu știu de ce - de puținele amintiri pe care le mai am de la vârsta copilului mic (până în 7 -8 ani). Spre exemplu, dacă îmi concentram privirea pe cer, vedeam mici sfere albe pe care mi le închipuiam a fi îngeri. :)
Dincolo de aceste detalii mai mult sau mai puțin duioase/hazlii, textul tău îmbină armonios detalii din viața copilului cu viziunea omului matur. Poate că timpul nu mai e atât de constrângător atunci când, voluntar sau nu, mai privim lumea prin ochii copilului din noi.
P.s. Ai un typo în primul vers din ultima strofă: „ne va absoarbe” („ne va absorbi”).

Ilie, aici s-a cam strecurat și obsesia lui Ben Cioglu de a scrie poemul într-un cuvânt. Ceea ce scriem e doar o aproximare a trăirilor, gândurilor, stărilor etc., iar poemul există independent de cuvinte, instalat, confortabil sau nu, în tăcerile dintre acestea.

Bogdane, ceea ce spui amintește, nu întâmplător, despre discuțiile pe care le-am mai avut despre „protezele” optzecismului. Spuneam că aș dori să se scrie altfel, fără aceste mijloace, dar nu știam cum. Poate că un astfel de discurs este una dintre căi, nu singura, desigur. Până la urmă, scriem cum simțim, iar mijloacele artistice cred că vin din subconștient. Iar dacă tot vorbeai de romantism, se știe că, nu rareori, sunt chiar antiromantic, prin destructurarea unor clișee ale romantismului. Aici. pe site, sunt mai mulți poeți și poete care mai scriu în stilul numit de tine. Aș putea găsi multe exemple, însă, mă voi rezuma la doar trei nume de poete: Cezara Răducu (Magda Mirea), Antonia Luiza Zavalic și Maria Mitea.

Mărie, tu ai venit să pui pălărie textului. N-ai zis prea multe să nu-l trădezi. :) Sigur, ai spus că e unul dintre cele mai bune „între norii absenței”, nu?! Altfel, am scris poeme mult mai bune ca acestea, cu mai mulți ani în urmă.

Din ciclul postat până acum despre alcooluri (nu ale lui Appolinaire), acest poem mi se pare cel mai bun. Sunt mai multe secvențe lirice surprinzătoare mai ales prin felul în care îmbini stările romantice cu umorul amar.

În exprimarea orală, mai există formularea aceasta: „prin” în sensul de „pe sub”. Corectez, oricum. Mulțumesc! Revin cu un alt răspuns, întâi să corectez. :)

Evident că ai mai pierdut măsura (nici nu a trebuit să număr silabele:)), dar textul mi-a produs un amestec ciudat de stări (amuzament combinat cu melancolie, ciudat, nu?!)
Semnez,
Un pensionar (nu la rând la aprozar)

E aici un fel de neoparnasianism Imaginația pendulează între reverie și real, formele fiind efectul unei "dereglări a simțurilor".
Apreciez textul, nu doar pentru că sunt un adept al sublimării.

Cred că ar fi necesare două mici ajustări ale textului. Una, în penultima strofă, în construcția „sângelui are înțelepciunea” (probabil ai vrut să scrii „glasul sângelui”, dar ai omis un cuvânt, sau ai eliminat cuvântul respectiv; aș zice totuși: „sângele are înțelepciunea”); tot în penultima strofă, apare de două ori pronumele relativ „ce” (aș folosi „ivită” în loc de „ce se ivește” sau „născută” în loc de „ce se naște”).

Dincolo de aceste observații (care țin de „mintea din inimă”), textul m-a emoționat și am rezonat la ideile transpuse în materie sensibilă.

Nu erau stele, ci foricele de porumb. Era și un cântec intitulat așa. :)

S-a întâmplat să fiu primul cititor al textului. Am văzut atunci o soluție mult mai simplă. Am zis că nu mai comentez, dar, cum site-ul tinde să devină unul de ghicitori, din lipsa noastră de interes pentru alte specii literare care se mai postează pe aici, mi-am propus să mai fac o excepție.
Cred că soluția este BRICHETA.

Aș vrea atât de mult ca textul acesta să fie și pe gustul meu, din păcate e ceva aici care mă îndepărtează. Cred că sunt aceleași lucruri pe care ți le-am mai spus cu ani în urmă. Adică textul are o construcție reușită, are expresivitate, are și o doză de emoție, dar e ceva care mă îndepărtează. Poate că aici unele epitete și metafore care mi se par forțate sau cel puțin inadecvate: „inepuizabile și nemuritoare arătări simbolice” (cuvântul „arătări”, în contextul dat, mi se pare nepotrivit), „așezÂmânt ritualic”, „iubire volumetrică” (deși intuiesc la ce semnificat se referă, tot nu-mi plac formulările).
Oricum, știu că mai scrii uneori și pe gustul meu. Succes în continuare!

Nu observasem comentariul tău. De fapt, ție ți-am răspuns mai sus, dându-i, de fapt, dreptate lui Ilie. :)
Îți mulțumesc pentru comentariu! Acum am văzut că și colțata galbenă are tot cinci colțuri! În patru, glumind puțin, ar fi ca la teatru! Adică un colț de la mine, unul de la Antonia, unul de la Stănică și altul de la tine. Le unim și realizăm pătratul perfect.