George Pașa

Simțeai cum vine tartorul din urmă, și te-ai oprit, lăsându-l să alerge prin timpul revolut ce semnu-i șterge, chiar dacă brazde sapă-atunci când scurmă. Iubirea te-a-nvățat o aspră lege:

Prins în cântec, nu mai poate să se scrie-n versuri albe, nici să iasă ca un fante pe albastrele faleze, vreo femeie să vrăjească, sufletul să îi dezvoalbe, ca pe-o floare-ngândurată, în poem s-o

din canalele timpului a răsărit floarea-de-colț(i) te mușcă de carne(a) inflamată te doare în părți de ceea ce scrii citești aiurezi cu umor îndrăznești să te-afirmi uneori \"totuși este trist în

Și-ai ajuns să simți seceta din oameni, arșița ce-ascunde false pătimiri. Fiecare nod viața îl sporește cu tăceri de-opal. Toți plecăm ușor către-o altă viață; visători, sperăm că va fi mai

ia lucrurile așa cum sunt nu-nseamnă că se ajunge la reificarea sentimentelor la interogații de genul ce-ar zice IA acum nu mai cade în ciorba dadaiștilor nu mai face combinații cu nunu și

parfumul acela iubito și semnul cel roșu de carte pe care ți le-am dăruit ca făcând din inima-mi parte să-ți fie în noaptea senină prilej de aduceri-aminte să-ți spună prin simple senzații ce eu

pășea încet printre cuvinte, să nu le tulbure somnul. știa că odată au să devină mai pline de sare și scrum. cineva le scria pe o piatră, în vers de pelin, după ce a gustat, în lume, toată

Cu părul pai și filtrul de țigară ce bine ți se asorta cămașa, în timp ce coapsa dreaptă, nărăvașa, se dezvelea (pentru a câta oară?!). La „Mon jardin”, în abur de cafele, fumam ca niște

Încet-încet, te-ndrepți spre viața simplă, în care doar tăcerea-i poezie, departe de-a cuvintelor beție (ea nu-ți aduce nici măcar o jimblă). De lumea cea intrată-n frenezie te izolezi

Ea curgea ca o pasăre liberă pe cer, el, ca o mâzgă de năbâzgă, uitată de soarele ascuns mult prea departe, terciuită în copite de rinoceri. O seară cu parfum de violete se lăsa, și

-38- Nu poți săpa la rădăcina urii, și-apoi să speri că vei clădi iubire, săgeata se întoarce împotrivă-ți. Vezi cum altoiul blând se însoțește cu ramura, fără să-i schimbe sensul. Pe limba de

-6- Adoarme-albastrul așezat alene pe o saltea de nori plutind agale spre întorsura visului cu toamna. Cai siderali pasc iarba cea albastră, apoi gonesc spre turma cea pierdută. Tu, adâncit în

Doar o lozincă fantezistă. Cum să-l iubești pe cel care-ți deranjează cu aerul sulfuros atmosfera ta de scrib luminos?! Pe cei plecați, da, poți să-i iubești, chiar așa, îmbălsămați în gloria lor

Nu ți-ai propus niciodată să scrii despre oboseală (a ta, a frunzelor după ce ruginiul dă iama în ele). Privești o frunză, nu îi va fi mai ușoară căderea; risipirea din tine-o privești, nici ție

Vine o nouă inspirație, dar va trece și ea, ca durerea de dinți, ca vacanța aceasta, în pas grațios spre o alta, mult mai prelungă, prea deschisă la pungă. Inspirația asta îmi spune că se

-87- Cine zicea că nu mai vine toamna?! Te-ai aștepta să vezi calești de frunze plimbate-n aer de sirepi măiaștri. Iar strugurii ochi dulci să-i facă-n glumă, în așteptarea brumei de

iată deasupra noastră polipi de chihlimbar înmuguresc rămână în strălucirea lor noi, în clipa de nisip îmbogățind un ocean