George Pașa

Într-o seară croită pe măsura minunii, când se-aprind licuricii în iarbă, nechemat am să vin, purtând în privire aroma castanului frânt. Vom curge unul din altul, dincoace-dincolo. Așa

o duioșie zace-n fiecare și-un pas în plus de faci nu ești pierdut am căutat inimii să-i pun scut și-n lanț să leg tristețile amare un dor de nicăieri se-ncheagă lut purtat de-un gând pe

Pun ordine în acest freamăt. O bătaie, două bătăi, aripă și inimă în același impuls. Și te măsor cu brațul unui nor, nimerit, pe aici, din greșeală. Aproximare a unui abur trecător. Norul

aici trist rămâi la intrarea în inimi porți zăvorâte tic-tac-uri domoale și toți cu ochii pe ceas graba de-a sfârși ceea ce nici n-a fost început totul pare doar un clipit de gene cât să spui

atelierul meu albastru se redeschide azi spre un orizont îndepărtat invizibil pașilor de catifea undeva un semn al mirării se strecoară profitând de neatenția paznicului din rondul de noapte în

- 1 - Îngândurarea ta - cea mai vizibilă absență. Împărțim aceeași vară fierbinte și golul ușor de reprezentat prin transparența cerului. Mi-e dor de cel care eram altădată, chiar dacă nu aveam

Bat sunetele la poarta culorilor. Litera A, înamorată de Alb, tot strigă, pierdută printre fantasmele mai-mult-ca-perfectului. Eu, despărțit de cuvinte, detașat la uzina de gânduri,

Aripile bat apa nu pentru boaba de spumă. Ne pierdem printre aproximări, când valul nu are măsura sfârșitului. Unghiul drept corespunde unei aripi gata de înălțare, când vine o liniște, așa,

Absența aștrilor anemici Blochează brusturii blasfemici. Culoarea cerului curată Durează dorul din durată. Elanul elfilor energici Fusese falșilor famelici Germenul gerului germanic, Hidalgo

Nu! lacrimii care pustiește, da! aceleia care-și conține izvorul. Între o viață de plâns și una de râs, puntea e așa de fragilă, griul tinde să devină constantă, limpezimea se închide-n

nu există ochi ar trebui mai multe ferestre pentru vedere când aici se profilează ceva și auzul se răsucește în sine cine tace măsoară din priviri toată destrămarea cine aude trece sunetele

de țeasta norilor lovind bagheta Magicianul ploaia a stârnit eoni cu glas de tunet colindă-acum prin venele fiindului ca o albie prelungă a gândirii fiecare cuvânt reechilibrează

S-a însingurat sub pleoape visul, vara cerne fumul de mangal; tot te plângi că-i expirat permisul de intrare-n mediul virtual. Și ce-ar fi să intri incognito, scapi de treceri pentru

e mult fum pe strada cu plopi. un dirijor de intersecție gesticulează continuu, până spațiul se umple. a mai rămas pe margine un vânzător de ziare care-l privește mut, îi trimite o ultimă spirală

i-am făcut poeziei o propunere (in)decentă: să ne despărțim în liniște, chit că în vremurile de azi bântuie balamucul prin căminele mai multor familii poetice, se mai ajunge și la destrămarea

Ne-adunăm în sine cum ne-am strânge unul pe altul în brațe, ghemotoace de lumină în umbra-nserării. Lumină fluidă suntem, curgem vinovat unul prin altul, știind că pustiul din noi poate fi