George Pașa

Eu cred că prima strofă nu poate fi nicidecum eliminată, pentru că acolo e miezul (re)compunerii textului. Incizia în real, chiar dureroasă, înlătură învelișul fenomenal și duce la adevărata vedere, la transcenderea ființei.
Cele șapte strofe pot fi văzute și ca niște trepte ale evoluției iubirii, de la acea \"bătaie din palme, generată, parcă, de magia poveștii, până la final, unde avem o sublimă imagine a transcenderii privirii. În \"chipul/ unui copil adormit în brațele mamei\" recunoaștem semnele dumnezeirii, nu întâmplătoare fiind trimiterea la Preacurata Fecioară cu Pruncul Iisus.
În strofele a doua și a treia, revelarea iubirii coincide cu răsăritul soarelui din mare,cadrul fiind conturat prin imagini deosebite, iar în a șasea, \"linia despărțitoare\" poate fi asociată cu \"dunga zării\". Povestea se recompune din fragmentele risipite ale \"întâmplărilor ființei\".
Un text bun, în opinia mea.

Ioana, îți muțumesc pentru completare. Acum pot spune că putem trece peste orice prin credință. Iar idealul clasic de bine, frumos și adevăr nu va dispărea niciodată (cel puțin în cei care mai cred în ele și au puterea de a le prelungi în postmodernitate.

Katy, iată că regăsesc din nou în pagina ta un text la care ai lucrat și se vede șlefuirea (am urmărit încă de aseară transformările produse și mă bucur de faptul că ai observat micile imperfecțiuni). E o simplitate așa cum o înțeleg eu, incluzând sensibilitate, profunzime și (nicidecum paradoxal) complexitate. Un echilibru compozițional și o esențializare de calitate. Răzbate și echilibrul regăsit în miezul ființei. Felicitări!

Ioana, acum, când am gust pentru autoironie, cred că textul e puțin cam nesărat. Poate îl voi șterge, cum am procedat de multe ori. Dar nu acum, n-aș vrea să fac o greșeală, în starea de lehamite în care mă aflu. Mulțumesc!

Manuela-Alina, Maria, Liviu, vă muțumesc pentru semnele voastre de lectură. Știu că nu e una dintre poeziile mele \"grozave\", nu e în acord cu \"tendințele agonice\", dar mărturisește ceva despre un spirit. Cam atât.
Cu stimă, autorul 0018221 (adică un simplu nr. de înregistrare pe o tablă de șah prea mare pentru el; glumesc, desigur!)

Textul, deși nu prea original și cam simplist, transmite totuși o stare, e și în acord cu noile \"tendințe agonice\". Distihul final îmi place totuși, pentru că oferă o imagine poate nu autentică, dar creditabilă a eului creator.

Ecaterina, respect punctul tău de vedere, chiar dacă eu văd cumva altfel lucrurile, pentru că m-am situat în miezul textului. Sigur că nu voi schimba nimic, ai intuit bine, și voi argumenta de ce. În primul rând n-ar trebui să facem confuzie între complexitate și scriere complicată. Textul a trecut prin triada: compunere - descompunere -recompunere. Nu sunt de acord că n-ar mai trebui utilizate inversiunile poetice, numai să nu exagerăm. în primul caz semnalat de tine chiar se evită o disonanță astfel. Despre finalul celui de-al doilea poem, citește ce-am spus referitor la acea triadă.

mulțumesc mult, mă bucur că avem acest răgaz de a nu fi de acord, respectându-ne în continuare.

Mai ai niște diacritice lipsă, o pauză nelăsată între cuvinte, dar e un text interesant, nu-l consider slab. Sunt prezente totuși niște clișee, iar sintagma \"somnul viselor\" e cam aiurea. Nu merge nici în sens figurat. Succes, ai ce spune. Am mai citit și altădată din scrierile tale.

Mă gândeam care ar putea fi stimulul ce a provocat acea secusă (contracție musculară). Dragostea \"hârtie mototolită pe care ai scris fără sens\"? Aș apune, parafrazând un celebru dicton că nimic nu e zadarnic, nici măcar zădărnicia însăși. E normal să scadă acea dorință a confesării în condițiile duplicității umane.

Știam că urmează și paradoxul. În ciuda tuturor mărturisirilor anterioare, fără celălalt am putea ajunge la încremenirea simțurilor. Și așa ajungi la mărtiria aceleiași iubiri ce străbate în tot ceea ce scrii.

Nu știu dacă pot spune că îmi place mai mult această confesiune lirică directă.Dar neîndoielnic e autentică.

Remarc în special versurile: în fond sunt datoare mereu cu o ceașcă japoneză/ din care să bem privindu-ne descompunerea\" (iubesc aceste versuri, Ela).

Pașa

\"Flori de mucigai\";a se citi fără sintagma în plus:\"și dimrnsiunea\"

Valeriu, dacă ai citit cu atenție comentariul meu, ai văzut că am folosit și sintagma \"dincolo de simbolistică\". Aceasta înseamnă că am avut în vedere și dimensiunea și dimrnsiunea pe care spui că am eludat-o. Nu trebuia să-mi faci teorie, doar sunt filolog și mai știu și eu câte ceva. Fiecare membru al site-ului a auzit de \"flori de mucugai\"de Arghezi sau de \"Iona\" lui Sorescu, dacă ar fi să dau numai două titluri unde se utilizează metafora ce a creat această polemică inutilă. Și am mai citit și eu \"Filocalia\", domnule Plopeanu. Mă refeream la faptul că trebuie să avem grijă uneori ca sensul denotativ să nu creeze ambiguități ridicole. În rest, am apreciat poezia și nu înțeleg intoleranța la niște oameni care se cred profund religioși.

Există, totuși, prietenii definitive, chiar dacă sunt flori atât de rare. Dar e o convingere personală a ta, pe care o respect. Da, tăcerea este și ea o scriere, de fapt fermentul necesar pentru textul vieții.
Strofa adoua conține, în opinia mea, esența, mizând pe dimeensiuni multiple. Încerc o analiză personală: cu fiecare pas, chiar dacă aparent neînsemnat, pe care îl facem pe calea iubirii-cunoaștere, învingem teama de dificultăți; recompunem întregul, ocolișul cu tălpile goale presupunând și unghiuri multiple de întâlnire cu inefabilul.
În strofa a treia există o percepție personală a trecerii. Chiar dacă întâmplările sunt mereu altele, iar \"între ieri și azi fuge mereu o altă zi coNtingentă\", limitarea e raportată, aș spune, la punctul de convergență cu realul.
Ultima strofă iese din planul abstract, readucându-ne în fulgurația prezentului trăirii.

Sigu, a alege între două moduri de manifestare a Iluziei nu este ușor. Dar opțiunea pentru sinceritate în confesiunea poetică realizează liantul dintre gest și convingere, iubirea devenind poezie, iar poezia, iubire. Așa văd eu acest demers poetic, din care nu lipsește sarcasmul, dar adevărul poetic este, paradoxal (sau poate că nu!), tocmai în negarea negației. Frumos, blueboy!

Iată unul dintre textele tale minimaliste care îmi e pe plac. Abstractul are corespondent în \"geometria\" sentimentelor. O viziune nu neapărat nouă, dar cu siguranță personalizată. Și mai poate fi citit și altfel, încât îl putem completa. spre exemplu, eu îl citesc și așa: \"o linie/ își caută sens/ în taină/taie în taină un cerc/ și visează la sferă\" sau : \"cercul își caută sens/ în taină/ visează o linie ce-l taie în două\" etc. Nu e un simplu joc, se bazează pe asociații logico-semantice și pe opțiuni personalizate, așa cu spuneam la început.

Ioana, sper că n-ai să te superi, dar în ultimele tale texte văd o anume lehamite sau oboseală. Acesta, e-adevărat, e numai o personală, dar ai fi putut spune mai multe, chiar într-o formă concentrată. Eu citesc frecvent ceea ce scrii, deși acum aproape un an de zile ți-am trimis un comentariu. Ai talent, continuă! Succes în noul an.

Răzvan, mi-a plăcut finalul textului, îndeosebi: \"în fiecare literă a numelui meu/ locuiește un sfânt/ și-n fiecare eroare un demon rânjește satisfăcut/ arătându-și dinții lungi ai lăcomiei/ unui public adormit\". Remarc alternanța procedeelor artistice, dar întregul mi se pare ușor diform, poate și datorită excesului metaforic. Știu că e stilul tău, și mie mi se întâmplă adeseori același lucru. Nu judec, numai constat. Despre ideile poetice, toată stima. Se vede aici pana cugetătorului.

La mulți ani!

Corectează, în versul 4, strofa a doua \"să se termina\".

Corectez și eu titlul comentariului: \"Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă...\" (M. Eminescu)
Rog pe editori să șteargă unul dintre comentariile mele, pentru că au același conținut. Mulțumesc!

Rana era la vedere, întunericul s-a risipit dintr-o dată și lumina și-a făcut loc.
Urmele nu se șterg, pentru că există în inima însăși a fiindului, în pulsațiile de dincolo de vedere. Ritmul rămâne se pare necunoscut, dacă nu vom deschide ochii sufletului. Mai ales că pe Plaja cu suflet \"de două zile avem regină/ și nimeni nu vede\".

Am rezonat la această poezie, nu numai pentru că starea mea de moment se aseamănă trăirilor autoarei. E misterios cum, dorind să încep azi un text, prima imagine care mi-a venit în minte era \"pată de culoare\", apoi s-a schimbat într-o \"pată de negru\", trecând apoi la opusul ei, albul. Culmea, nici nu citisem textul Danei Banu! Și poate că sugestive pentru aceasta ar fi versurile tale:
\"doar vocea ta
dwspică uneori
atât de sigur
îndepărtarea\".

La mulți ani, Dana Banu!

Ecaterina, eu aș vrea s-o părăsesc, dar se ține scai de mine. Glumesc, desigur. Cred că te refereai la brambureala antipoetică anterioară. Da, acolo e golul. Am urmărit mai mult ideea și mai puțin precizia formală.

Vasile, așa cum spui tu se pierde ritmul. E bine că vezi un \"conținut darnic\".

Ioan, Pe lângă acei colindători, văd că faci discret aluzie și la\"filmarea în poem\". Floarea nu se va usca, pentru că nu e o simplă floare, ci-i răsărită din adânc de mare.

Teodor, acele versuri le consider și eu mai bune.

Vă mulțumesc tuturor!
Cu respect,
Pașa