dor de primăvară

ai multe imagini complicate aici. în special, partea a doua din prima strofă. presupun că este voită comprimarea densă și ar fi bună dacă ai mai aerisi. aș renunța la \"picurînd\", \"ca niște\". aș aduce în ordine firească invesiunile din versul 2 și 5, prima strofă. zăpezile s-ar potrivi nearticulat. și aș schimba cu locul ultimilor 2 versuri fiindcă la citire apare senzația de acord greșit între smulse și albatroși cu toate că te referi la renunțare, este evident citind în întregime. uite ce simplu ar suna așa începutul: \"în cuvintele obosite pe buzele tale/ mi-am citit destrămarea\". știu că nu vei rectifica nimic dar am simțit că trebuie să o spun.

Ecaterina, respect punctul tău de vedere, chiar dacă eu văd cumva altfel lucrurile, pentru că m-am situat în miezul textului. Sigur că nu voi schimba nimic, ai intuit bine, și voi argumenta de ce. În primul rând n-ar trebui să facem confuzie între complexitate și scriere complicată. Textul a trecut prin triada: compunere - descompunere -recompunere. Nu sunt de acord că n-ar mai trebui utilizate inversiunile poetice, numai să nu exagerăm. în primul caz semnalat de tine chiar se evită o disonanță astfel. Despre finalul celui de-al doilea poem, citește ce-am spus referitor la acea triadă.

mulțumesc mult, mă bucur că avem acest răgaz de a nu fi de acord, respectându-ne în continuare.

zăpezile tale prăbușite-n vis par a nu destrăma totuși gândurile, rănile atinse de noua vatră a primăverii ascunsă în fiordurile tale, aproape atinse de ideea unei noi iubiri, (r)egretele timpului par a se pierde de atâta oboseală, un optimism ascuns

doar renunțarea pare a fi ultima nerostită

principessa

nu-s prinsă de comentariu, ci doar de o stare, poate în contra-sens cu cea a clipelor nesfârșite până să simțim iar primăvară, acest \"anotimp\" cu atâtea renașteri... zborul nu poate obosi, nici eternel să fie, e singura șansă a omului de-a ajunge să atingă bruma aceea de speranță... că nu-și alege destinul propriului anotymp... fiecare pas are taina lui... neatinsă...
ca totdeauna, te găsesc cu certitudinea îndoielii, și asta, după mine, e de tare bine...
maria

suna frumos \"egretele timpului\", acel (r) nu cred că ajută prea mult, ar trebui lăsat și cititorul să citească printre rînduri, să înțeleagă.
cu scuze pentru deranj,
anton, cititorul 103

Manuela-Alina, Maria, Liviu, vă muțumesc pentru semnele voastre de lectură. Știu că nu e una dintre poeziile mele \"grozave\", nu e în acord cu \"tendințele agonice\", dar mărturisește ceva despre un spirit. Cam atât.
Cu stimă, autorul 0018221 (adică un simplu nr. de înregistrare pe o tablă de șah prea mare pentru el; glumesc, desigur!)

ce trezește...la viață...amintindu-și...eu l-am perceput ca pe un text ce emană forță...din adâncuri...

Ioana, acum, când am gust pentru autoironie, cred că textul e puțin cam nesărat. Poate îl voi șterge, cum am procedat de multe ori. Dar nu acum, n-aș vrea să fac o greșeală, în starea de lehamite în care mă aflu. Mulțumesc!

dar numai într-un singur fel...aud despre porniri firești...e-atat de usor sa ne complacem intr-o stare de lehamite... si mereu avem motive... chiar foarte destepte, uneori...altfel spus...ma cunosc bine...

adica gandesc astfel atunci cand nu dorm...

Ioana, îți muțumesc pentru completare. Acum pot spune că putem trece peste orice prin credință. Iar idealul clasic de bine, frumos și adevăr nu va dispărea niciodată (cel puțin în cei care mai cred în ele și au puterea de a le prelungi în postmodernitate.